Identitatea copiilor, între stimuli negativi şi pozitivi

Identitatea copiilor, între stimuli negativi şi pozitivi

Acum căteva luni mi-am făcut o listă cu însuşirile pe care  mi-ar plăcea să le aiba copiii mei: să fie descurcăreţi, cinstiţi, sinceri, să iubească animalele şi multe altele. Însă apoi m-am intrebat cum pot să determin eu la ei formarea trăsăturilor pe care eu le consider de valoare? Ştiu că pot avea o influenţă asupra experienţelor copiilor mei, dar în acelaşi timp sunt conştientă că din ce în ce mai mult timp ei vor fi sub alte influenţe, trăind experienţe diferite şi făcând singuri alegeri. Şi chiar când vor fi lângă mine, ce pot face eu concret in acest sens?


Ca să le asigur o dezvoltare optimă a inteligenţei e simplu fiindcă am în ajutor un curs ce învaţă copiii tehnici de gândire cum ar fi: să identifice singuri consecinţele şi efectele acţiunilor lor sau ale altora, să îşi stabilească scopuri, priorităţi, să ia în calcul toţi factorii când analizează o situaţie, să ţină cont şi de punctul de vedere al altor persoane, nu doar de cel propriu,  să caute cât mai multe alternative şi să facă cele mai bune alegeri, etc.


Dar să îi formez copilului meu un caracter integru, să îl “echipez” cu atitudini sănătoase şi cât mai multe resurse pentru viaţă, devine mai dificil. Totuşi am conştientizat că în acest sens mă poate ajuta legătura care există între acţiunile pe care le face o persoană şi identitatea acelei persoane. Ştiţi vorba aceea “Eşti ceea ce faci (în mod repetat), nu ceea ce spui că eşti”? Deci, dacă eşti ceea ce faci, înseamnă că şi devii ceea ce faci. Aşa că soluţia a venit de la sine: extrag din acţiunile, experienţele, situaţiile pe care le trăieşte copilul meu, acele trăsături cu care îmi doresc să se identifice ulterior. Ştiu deja că identitatea şi convingerile noastre ne determină în cea mai mare parte acţiunile pe care alegem să le facem. Şi avem nevoie să simţim că există o concordanţă între ceea ce credem că suntem şi ceea ce facem. Dacă eu cred că sunt un iubitor de animale, probabil nu voi alege niciodată să tai o găină. Dacă eu cred ca sunt un ofer bun probabil mă voi încumeta să fac un drum de zece ore noaptea. Dacă mă consider un şofer prost nu mă voi angaja la  aşa ceva.


De aceea şi un copil se va comporta diferit dacă i se va spune şi va crede despre el că este, de exemplu, deştept -  va căuta toate modalităţile posibile de a rezolva o problemă, decât dacă i se va spune şi va crede despre el că  este prost -  nici nu va mai încerca să rezolve problema, considerând că îşi pierde timpul degeaba. Sigur, nu toate situaţiile vor fi un succes, dar mai ales atunci e mult mai sănătos să creadă că “sunt deştept, dar acum nu ştiu să rezolv această problemă” şi nu să generalizeze.


Am realizat cât de importanţi sunt părinţii în această formare a identităţii copiilor, când am văzut pe stradă o mămică ce îi spunea copilului ei că “este rău” fiindcă a vrut să pună mâna pe o sticlă de plastic de pe jos. Fetiţa mea a auzit acest lucru şi a repetat şi ea “copilul ăla este rău, copilul ăla este rău”. Nu, copilul nu era rău, era CURIOS!!! Dar el nu va şti asta, din păcate. În schimb va şti cum să-şi înfrâneze impulsurile de a cerceta un lucru nou dacă nu va dori să fie iar certat.  El tocmai  a ratat o ocazie de a învăţa că este normal şi de dorit să fim curioşi, dar e de preferat să nu atingem obiecte murdare care au microbi ce ne pot îmbolnăvi. De aceea ne spălăm pe mâini când venim de la joacă. De aceea nu mâncăm cu mâinile murdare. El va şti doar că este rău. Şi când va fi singur va lua decizii conform cu această imagine de sine (formată prin auzirea repetată şi interiorizarea expresilor de genul “eşti un copil rău”, “Tu de ce eşti rau, uite celălalt copil ce cuminte e!”, etc): “Ce contează dacă mai fac ceva rău, eu deja sunt un copil rău !” La fel ca unii adulţi care atunci când fac o greşeală îşi spun în mintea lor, sau uneori chiar şi cu glas tare “ce prost sunt!” - fiindcă au interiorizat ceea ce li s-a spus prea des în copilărie. ( Mai există o categorie de persoane care au auzit aceleaşi expresii în copilărie, iar la vârsta adultă ajung să facă orice să nu le mai audă din nou, dovedind opusul lor  – dar asta e o altă poveste).


Cum putem extrage însuşiri din experienţele copiilor noştri este foarte simplu în cazul celor pozitive:
Spune multumesc – este politicos.
Dă păpuşa unui alt copil în parc –  este darnic.
Dă cu mătura în bucătărie – este harnic.
Se îmbracă singur – este descurcăreţ.


Provocarea este să reuşim să extragem chiar şi din experienţele pe care le percepem ca fiind negative tot însuşiri pozitive ale copiilor. Pentru situaţiile în care nu mai e aşa de simplu, putem încerca să le vedem din alt unghi:
Dacă s-a împiedicat – nu e “împiedicat” sau neatent, e atent la altceva.
Dacă a băut cafea deşi nu avea voie – nu e “neascultător”, e curios şi independent, dar şi ghidăm dezvoltarea acestor calităţi prin alte comportamente.
Dacă  bate un alt copilaş – nu e “bătăuş”, e ambitios, dar  îl învăţăm alte căi de a obţine ceea ce vrea.
Dacă ţipă întruna când vrea ceva – nu e “enervant”, e perseverent şi îi putem cultiva perseverenţa ulterior printr-un joc.


O poezie care ilustrează acelaşi lucru e cea a lui Marshall Rosenberg din cartea “Adevărata educaţie pentru o viaţă împlinită”:
                        “N-am văzut copil prost niciodată;
                        Am vazut câte un copil ce făcea uneori
                        lucruri pe care nu le înţelegeam
                        sau lucruri altfel decât le plănuiam.
                        Înainte de a-i spune că e prost,
                        gândeşte-te dacă era chiar aşa sau doar făcea
                        lucruri altfel decât credeai tu c-ar fi fost?”


 În mod clar unele comportamente trebuiesc stopate, dar ele nu arată de la sine o anumită “răutate” a copilului. Din contră, putem să ne folosim de ele pentru a accentua verbal partea pozitivă implicată în acel comportament şi ulterior să oferim ocazia acestor trăsături să se exprime prin actiuni acceptabile.


O altă situaţie reprezentativă în acest sens e cea în care cineva pune o întrebare copilului nostru şi el nu răspunde. De multe ori este etichetat foarte repede: “Vai, ce timid sau ruşinos esti!” Uneori e şi mai grav fiindcă mama e cea care iniţiază această etichetare: “Nu raspunde ca e timid”. Şi astfel şansele ca data viitoare copilul să răspundă devin şi mai mici, deşi este exact opusul a ceea ce ne dorim de fapt. Am putea spune în schimb că nu vrea să răspundă, vorbeşte doar când vrea el, scoţându-i în evidenţă caracteristici pozitive: e circumspect faţă de persoanele străine, decide singur când să vorbească sau nu, etc chiar dacă normele sociale impun un răspuns imediat la o întrebare.


Personal, am şi eu tendinţa de a generaliza comportamentul copiilor mei: dacă nu le place ceva de mai multe ori, înclin să cred că nici în viitor nu le va place acel lucru şi nu îi mai solicit în acest sens. Pe când soţul meu verifică de fiecare dată, poate copilul s-a schimbat între timp şi noi îi limităm opţiunile şi aşa am învăţat şi eu să le ofer de fiecare dată toate alternativele de dezvoltare. Ce dacă a refuzat la zece mese anterioare să mănânce castraveţi, poate de data asta ( la restaurant cu prietenii sau la picnic în pădure, adică mai ales în circumstanţe diferite) vrea să mănânce chiar şi castraveţi.
E foarte posibil ca ulterior societatea să nu ne trateze copilul (chiar devenit adult) cu aceeaşi bunăvoinţă. S-ar putea ca vecinul, profesorul, colegul sau seful său să-i sugereze sau să îl faca de-a dreptul nesimţit, leneş, mincinos, incompetent, etc, dar cel puţin el va avea “scutul” format şi va şti să contracareze în mintea lui ( să transforme etichetările generale ca “incompetent” în fraze specifice: “sunt competent, dar acum am făcut o greşeală”)  şi nu să interiorizeze aceste categorisiri, ajungând să trăiască stări din ce in ce mai depresive şi să se comporte ulterior din ce în ce mai mult conform acestor etichete. V-aţi spus vreodată ceva de genul “Dacă şi aşa lumea mă crede încet, de ce să mă mai grăbesc?”


Dacă m-aş gândi acum la o comparaţie pentru cele de mai sus,  îmi vine în minte faptul că noi ar trebui să sădim în copiii noştri seminţele fructelor sau florilor pe care ni le dorim să răsară. Uneori însă noi nu sădim nimic ( şi cresc buruieni) sau sădim canepa, dar vrem să culegem trandafiri. Şi ne dăm seama târziu, abia după ce au răsărit, că nu am folosit seminţele cele bune. Aşa că ... dacă vreţi să culegeţi trandafiri, sădiţi trandafiri!

 

Author: Mihaela Zaharia
 
 
Rating
Rating: Not rated yet

1

2

3

4

5

Number of ratings: 0
 
Comments
Comments