Bine ai venit acasă!

Bine ai venit acasă!

S-a intamplat acum cateva zile. M-am nimerit intr-o dupamasa stand pe o banca cu Robert in carucior langa o gradinita pe la ora 16. Pe langa mine a trecut o fetita vorbind cu mamica ei. Nimic neobisnuit, asa am realizat si eu cat de aproape e gradinita si ca e ora 16. Apoi a mai trecut un tatic cu baietelul lui .... la un metru in spate. Si inca o mamica citind o hartie scrisa la calculator alaturi de fetita ei. Mai apare o mamica cu baietelul ei mergand in fata ei ... tot cu un metru. Ceva era ciudat ... nimeni nu vorbea. Si nici nu se atingeau. La un moment dat aud si un copil vorbind si ma intorc bucuroasa spre el, o fetita vorbea cu mama ei, care vorbea si ea, insa ... la telefon. Apare si o bunica. Diferenta ca isi tinea nepotul de mana, dar intre ei era tot ... liniste. Ma mir. Poate stiu ei vre-o regula de politete pe care eu n-o cunosc. Ca atunci cand eram mica si mi se spunea ca “nu-i frumos sa mananci pe strada”. Poate acum nu e frumos sa vorbesti pe strada. Sau poate si-au spus tot ce aveau de spus la iesirea din gradinita. Asa ca ma ridic si ma plimb si eu cu caruciorul prin curtea gradinitei. Sper sa nu ma intrebe portarul ce caut? Caut ... un raspuns mai fericit. Pe care tot nu-l gasesc: copiii se saluta intre ei, mamicile se saluta intre ele, cand ies din curte copiii fac cu mana ... portarului. Si totusi chiar nimeni nu vorbeste? Ba da, o fetita i-a spus mamei ei “Da-mi mana!”, dar mama ei i-a raspuns ca nu poate fiindca... n-am mai auzit de ce, doar ca vedeam ca mana ei era ocupata cu o punga de plastic. Mi s-a parut trist. Poate a fost asa doar intr-o singura dupa-masa la o singura gradinita din Bucuresti. Sper.

Dar asta m-a facut sa ma gandesc la ce i-as spune eu copilului meu cand il iau de la gradinita. Si mi-am adus aminte ca am hotarat demult, dinainte de a fi eu mamica, ce sa nu le spun niciodata copiilor mei, fiindca am auzit prea des aceste lucruri cand ma intalneam dupa scoala cu parintii mei: “Cum a fost azi la scoala?” “Ce-ai facut la lucrare?”, “Azi ce nota ai luat?”, “Ceilalti ce note au luat?”. Si chiar daca nu dadeam aproape niciodata raspunsul dorit ( ci, “bine”, “nimic”, “n-am luat”, “nu stiu”), ele au continuat mult timp, facandu-ma sa simt ca notele sunt mai importante decat ... mine !!!  Si mi-am promis sa nu le spun copiilor mei, cel putin nu imediat de cum intra pe usa. Dar ma intreb acum pentru prima data chiar,  cum as fi vrut totusi sa fiu intamplinata cand ma intorceam de la scoala? Hmmm, stiti cum? Pare ciudat, dar cea mai frumoasa primire pe care am avut-o vreodata la intoarcerea mea acasa imi este facuta de cainele meu caniche, Linda. De oriunde ar fi in casa, apare la usa ( uneori ma simte de cand sunt la parter ca vin) si sare pe mine de bucurie incat orice as avea asupra mea si orice as vrea sa fac (poate sa ma descalt, sa ma dezbrac) singurul lucru pe care ma obliga sa il fac pentru 3-5 minute, e sa o iubesc pe ea, adica sa ii arat ca o iubesc mangaiind-o pe burta sau luand-o in brate. Uneori ma zgarie de bucurie. Uneori prefer sa ma descalt pe casa scarii. Alteori trebuie sa dau telefon dinainte sa spun “luati cainele de la usa ca am copilul cu mine si doarme in scaunelul de la masina”. In schimb mereu ma simt minunat cand vad ca ea se bucura atat de mult. Ce frumos e sa simti ca esti iubit neconditionat! Ce frumos ar fi daca si copiii mei ar simti acelasi lucru cand m-ar vedea! Am experimentat deja ca daca imi iau fetita in brate de cum intra in casa, chiar fara sa ii spun mai nimic, dupa aceea e mult mai fericita si mai cooperanta. Si de fapt nu acelasi lucru il fac si indragostitii cand se intalnesc? Ei nu incep sa isi puna intrebari unul altuia, nu spun, “stai putin ca acum am treaba”, “scuza-ma, dar vorbesc la telefon”, ci intai se imbratiseaza, se saruta si abia apoi incep sa comunice verbal, in timp ce pastreaza totusi un contact fizic. Asa isi transmit unul altuia ca se iubesc. De ce ar fi altfel in cazul iubirii intre parinti si copii? De ce sa nu ne imbratisam copiii de cum intra pe usa, de ce sa nu ii pupam si abia apoi sa le spunem .. ceva frumos?

Am aflat in ultimul timp ca premisa oricarei educatii eficiente e acceptarea sentimentelor copiilor inaintea oricarui alt mesaj. Asa ca nu-mi ramane decat sa invat sa spun “bine-ai venit, acasa!” copilului meu chiar daca poate n-a luat o nota buna, chiar daca vine murdar din cap pana-n picioare, chiar daca eu aveam o treaba  importanta de facut, chiar daca sunt nervoasa sau citeam o carte captivanta.

Dr. Haim Ginott recomanda ca atunci cand ne intampinam copilul de la scoala sa facem afirmatii care comunica intelegerea starii lui ca de exemplu: “pari bucuros ca ai ajuns acasa” sau “pun pariu ca abia asteptai sa se temine orele”. O regula generala este sa facem afirmatii, nu sa punem intrebari.

Chiar si atunci cand copiii sunt mari si se intorc singuri acasa, dar parintii sunt la servici, este bine sa le lasam din cand in cand mesaje de intampinare scrise sau chiar audio. Putem sa lipim biletele pe usa de la frigider, in baie sau in camera lui. Putem sa le trimitem chiar mesaj pe mail sau sa scriem cu creta pe o tablita. Important e ca aceste mesaje sa fie pozitive, pline de caldura si chiar vesele. Astfel, ele vor contribui pozitiv la cultivarea unei comunicari profunde intre parinte si copil.
 
Deci, sa le uram neconditionat un “bine ai venit!” acasa copiilor nostri astfel incat ei sa se simta bine veniti in casa noastra, in familia noastra, in lumea noastra .... si sa-si doreasca mereu sa ne gaseasca dincolo de usa.
Nu-i asa ca si voi v-ati dori sa fiti intampinati la fel ?

 

Author: Mihaela Zaharia
 
 
Rating
Rating: 5,00
0 0 0 0 1

1

2

3

4

5

Number of ratings: 1
 
Comments
Comments
nu imi place, gaby , 12.05.2011 17:53:58
nu imi place mesajul tau