Frica părinţilor şi valoarea ei educaţională

Frica părinţilor şi valoarea ei educaţională

Am cunoscut ce înseamnă frica în legătură cu proprii mei copii, imediat ce am aflat că sunt însărcinată. La început, fiindcă nu ştiam ce efecte negative poate să aibă  un vaccin făcut cu câteva zile în urmă. Apoi în luna a 5 a de sarcină, fiindcă ni s-a spus că bebele nostru nu creşte şi poate să aibă o boală genetică. În luna a 7 a, când ni s-a spus că fetiţa noastră are sindrom Down. Din fericire n-a avut, dar asta am aflat înainte de a se naşte. Frica şi înainte de nastere - cezariană de urgenţă din cauza unei hemoragii foarte puternice.


Şi totuşi, eu nu sunt ceea ce se spune “o persoană fricoasă”. Nu mi-e frică de avion, înălţime, animale, etc., nu am nici o fobie faţă de vreun anumit lucru. Însă în legătură cu copiii mei din când în când simt că îmi este frică. De la lucruri reale, pe care le trăiesc, până la lucruri ireale, pe care doar mi le imaginez. De la a coborî scările cu un copil de o lună în braţe, până la a-mi “preda” propriul copil, singur, asistentelor ce urmau să îi facă o anestezie generală înainte de operaţie.


Frica este considerată una din cele patru emoţii de bază între furie, tristeţe şi fericire. E normal să o simţim şi e de dorit să o trăim şi să o conştientizăm ca atare. Nu e ceva rău, din contră e ceva sănătos. E ceea ce ne-a asigurat perpetuarea ca specie şi reacţiile cele mai sănătoase de apărare împotriva pericolelor. Însă e ceva sănătos doar atunci când nu o deghizăm în altceva, în primul rând în faţa noastră şi când NE-O ASUMĂM . Când putem spune clar şi răspicat, numai în mintea nostră măcar, doar pentru noi înşine: “Mie îmi e frică de ….” sau “Mie îmi e frică să nu ….”


Ceea ce de multe ori, oamenii nu fac. Şi nici părinţii. Deşi simt că le e frică de un anumit lucru (real sau imaginat de ei, oricum în orice caz, emoţia trăită e reală), nu îşi asumă această emoţie şi încearcă să scape de ea, modificând, cerând sau condiţionând un anumit comportament al copilului.
Expresii ca “Ai grijă să nu cazi!” spun de fapt “mie îmi e teamă ca tu să nu cazi!”, însă exprimarea (obişnuită de altfel) îl responsabilizează pe copil pentru frica mea. Ceea ce NU e sănătos dpdv psihic pe termen lung. Mai ales că de multe ori copiii, instinctiv, simt ceea ce simt părinţii, deşi nici ei nu pot verbaliza ceea ce percep.


Îmi e frică să nu fie tratat rău de către alţi copii, atunci nu îl las să se joace cu alţi copiii şi îi aduc şi multe, multe argumente. Ăsta e un alt aspect parşiv al fricii, faptul că dacă nu o priveşti în ochi cu îndrăzneală, se deghizează chiar faţă de tine şi poate să aducă o mulţime de argument logice, greu de combătut doar ca să nu fie recunoscută ca atare.


Îmi e frică de apă, atunci nu îmi las copilul să intre în apă. Însă, mie îmi e frică, nu lui. În unele cazuri nici nu văd că lui nu îi e frică, că lui de fapt îi place, fiindcă proiectez asupra lui frica mea şi … mă văd pe mine în oglindă fără ca măcar să fiu conştient de asta.


Unii părinţi (conştienţi de frica lor) insistă chiar mai tare în această proiecţie asupra copilului, spunându-I de exemplu: “Nu ţi-e frică de şerpi? Mie îmi e, uite ce scârboşi sunt!” Chiar şi acest proces, de a ne învăţa copiii ce e frica are o mare valoare educaţională, cu condiţia să facem clar distincţia între acele situaţii în care e esenţială o asemenea atitudine şi când nu e. Iar dacă începem să evaluăm situaţiile după acest criteriu, descoperim că sunt mult mai puţine cele necesare, şi mult mai multe cele în care nu e necesar să ne fie frică. E necesar ca şi nouă şi copiilor să le fie frică şi implicit să se ferească de maşini pe stradă, de câinii vagabonzi în haită, de a bea băuturi alcoolice, de a lua droguri, de a se da peste cap în leagăn, de a se sui pe vagoane de tren (da, aici intervine  influenţa televizorului, lipsa de discernâmânt a copilului şi lipsa de explicaţii din partea părinţilor – şi din păcate am cunoscut un caz letal ca urmare că frica sănătoasă lipsea cu desăvârşire … fiindcă aşa facea actorul în film). Dar nu e necesar să le fie frică de apă, avioane, animale obişnuite, etc. Fireşte fiecare familie are criteriile ei, dar e bine să le reevaluaţi periodic şi conştient, fiindcă şi noi la rândul nostru avem frici preluate pe care nu le mai punem la îndoială … şi totuşi nu avem nevoie de ele.
Voi câţi prieteni cunoaşteti care au cele mai ciudate frici, inoculate conştient de propii părinţi pentru a-i condiţiona să fie cuminţi, cum ar fi frica de … pene?


De la “Stai aici nemişcat să nu strici ceva.” pănă la şantaje de genul “Dacă pleci printre străini, eu mă îmbolnăvesc” sau „Dacă te căsătoreşti cu fata asta eu am să mor” spuse de părinţi care vor să îşi ţină copiii sub control fiindcă de fapt vor să îşi ţină sub control propriile emoţii şi să scape de starea de frică, procesul este acelaşi. Trăiesc sau îmi imaginez o situaţie faţă de care simt o emoţie care nu îmi place (în cazul nostru, frica), vreau să scap de ea şi cum nu ştiu  să lucrez eu însumi cu propriile sentimente, ceea ce îmi e la îndemână să fac e să modific exteriorul (alegerile copilului meu, după propriile mele criterii) pentru ca eu în interior să mă simt bine. Uneori e îndreptăţit, chiar şi acest proces (când într-adevăr copilul face alegeri periculoase), dar de multe ori nu e decât un santaj inutil şi nesănătos.


Fireşte, din acelaşi motiv, pot exista şi consecinţe bune, însă să avem tare mare atenţie cum comunicăm aceste lucruri copiilor noştri, insistând pe partea pozitivă totuşi, deşi să îi atenţionăm şi de pericolele existente.


Dacă mie îmi e frică să nu se înece în apă, atunci pot să îl feresc cât pot de mult de apă, sau … pot să duc copilul la înot.
Îmi e teamă că  nu va fi descurcăreţ, atunci îl las să exploreze intr-un mod securizat situaţii cât mai diverse conform vârstei lui.
Îmi e teamă că se taie cu cuţitul, pot să ţin toate cuţitele în dulapul de sus, sau pot să îl învăţ să îl mânuiască.
E de dorit un asemenea comportament, care să pregătească copilul şi pentru situaţiile neplăcute ce pot apărea în viaţă, decât să fie reţinut, inhibat de la orice acţiune din cauza a ceea ce s-ar putea întâmpla rău.


Deci, ca şi structură de gândire, procesul ar fi următorul:
1.      Trăim sau ne imaginăm o situaţie care ne face să ne fie frică. Ne putem întreba “De ce îmi e frică acum?”, sau “Ce încerc să evit când fac asta?” Şi să ne răspundem singuri onest.


2.      Evaluăm dacă e o situaţie în care e sănătos să ne fie frică sau nu. Dacă e “nu” şi nu putem scăpa singuri de starea de frică, putem apela la un terapeut. Dacă răspunsul e “da” atunci luăm măsuri să evităm sau să micşorăm pericolul (nu ne suim în lift cu copilul în braţe alături de un om beat – când trăim o situaţie reală sau facem asigurări copilului – când doar ne imaginăm o situaţie negativă, de exemplu)


3.      Luăm măsuri sănătoase să preîntâmpinăm efectele negative în viaţa copilului (şi a noastră). “Il echipăm pentru neprevăzut”- cum spune soţul meu, cultivându-i însă sentimentul de “control” în locul celui de frică (trăit de noi, iniţial).


4.      Exersăm. Exersăm. Situaţii vor fi destule.


5.      Ne simţim bine ştiind că avem un bun simţ al evaluării rapide a situaţiilor periculoase, abilitatea de a recunoaşte şi a ne asuma propria stare de frică (fără a o transfera şi asupra altora inutil) şi capacitatea de a acţiona asupra noastră şi asupra mediului pentru a limita efectele negative de care ne era frică iniţial.

 

Author: Mihaela Zaharia
 
 
Rating
Rating: Not rated yet

1

2

3

4

5

Number of ratings: 0
 
Comments
Comments