Despre acest blog

Pentru că şi părinţii cresc!

şi pentru ca vreau să contribui la o lume mai frumoasă pentru copiii noştri - am creat acest blog unde vă împărtăşesc gânduri, experienţe, anunţuri, impresii şi recomandări utile pentru dezvoltarea noastră ca părinţi.

Citatul saptamanii

CITATUL LUNII:

„Copiii, şi cei mici şi cei mari şi cei drăgălaşi şi cei mai puţin drăgălaş şi cei bolnăvicioşi şi cei vioi trebuie să se simtă atât de firesc şi de liberi în casă, în faţa tatălui şi a mamei, încât să poată spune, fără rezerve, tot ceea ce vor să spună. Copilul nu trebuie să ajungă să gândească astfel: „Să spun sau să nu spun aceasta? Dacă spun mă va certa tata? Dacă spun, mă va bate mama?” Este posibil ca uneori copilul să aibă de spus lucruri importante, care dacă nu sunt spuse rămân în el, se încarcă cu ele şi-i vor crea stări dintre cele mai dificile pentru mai târziu sau chiar pentru toată viaţa.

Când copilul nu se simte liber în faţa tatălui sau a mamei cum poate spune ceea ce are de spus? Pentru copil este imperios necesar să poată vorbi liber. Să greşească, să exagereze, să fabuleze. Tatăl sau mama vor încerca, într-o manieră delicată, să-l îndrepte, vor încerca să reformuleze ceea ce a spus copilul, dar niciodată să nu-i răspundă astfel încât copilul să se teamă să mai vorbească, să se manifeste, să se teamă să spună ce ar fi vrut să spună."

preot arhim. Simeon Kraiopoulos, din cartea Părinţi şi copii. Despre educaţia copiilor, editura Bizantină

Cursuri:

Învață-ți copilul să învețe

Curs pentru parinti si copii

cu Sid Jacobson (SUA)

2 iulie 2014, ora 17.00

 

Lecții de gândire pentru copii

Lecție demonstrativă gratuită:

Copii 9-12 ani: martea, 6, 13, 20, 27 mai, 3, 10, 17 iunie 2014, orele 18,30 - 19,30


Detalii: aici

Înscriere pe mail la adresa gandire@mindmaster.ro (numele copilului, varsta/clasa si un numar de telefon al parintilor) sau la telefon 0725 999 777

Mihaela Zaharia

Aricica - poveste educationala pentru elevi ... si nu numai

Davroia să alerge, alerga pe câmpuri, dacă avea chef să mănânce un măr se ducea și îl rupea din copac, pentru o floare se ducea și o lua din grădină, dacă vroia apă se ducea și bea din pârâul care trecea prin grădină, dacă dorea să mănânce un ou se ducea și i-l aducea mamei ei din cuibarul găinilor. Avea totul la îndemână și putea să ia singură tot ce vroia fără să împartă cu nimeni.

 

Au trecut astfel anii și a venit vremea ca Aricica să mergă la școala de aricei. Școala era în orașul de lângă domeniile palatului, un oraș mare și aglomerat unde locuiau foarte mulți airici. Școala era mare și frumoasă, dar nu era așa de mare și așa frumoasă ca palatul prințesei. Aricica însă era foarte bucuroasă fiindcă avea să fie colegă cu 20 de alți aricei pe care abia aștepta să îi cunoască. S-au întâlnit toți în curtea școlii care era o curte mare unde au alergat în voie și apoi au intrat în școală. Au mers până la sala lor de clasă și s-au așezat în bănci. Aricica era uimită și bucuroasă în același timp. Uimită fiindcă sala de clasă în care încăpeau 20 și ceva de aricei era mai mică decât orice cameră văzuse ea până atunci și bucuroasă pentru că în sfârșit era împreună cu atăția alți aricei de-o vârstă cu ea!


Și astfel începu Aricica viața de școlar. Aricica era deșteaptă și învăța bine, lua note mari și știa din ce în ce mai bine să citească, să scrie și să socotească. Se simțea la școală ca acasă și așa se și comporta. Dacă vroia să mănânce își scotea sandwishul și începea să mănânce, chiar și în timpul orei – când doamna învățătoare nu le dădea voie. Dacă vroia la baie, se ridica și pleca la baie chiar în timpul orei fără să spună nimănui. Dacă i se făcea poftă de ce mănâncă un alt coleg se ducea și îi lua din mână. Dacă avea nevoie de un creion de o anumită culoare și i se părea mai interesant creionul altui coleg, se ducea și îl lua din penarul lui și tot așa. Aricica era bună la suflet și vroia foarte mult să ajute. Dacă vreo colegă se plângea că nu știe cum să deseneze, făcea ea desenul în locul ei. Dacă un coleg scria ceva greșit pe caiet, ștergea ea și scria în locul lui. Dacă alt coleg se murdărea se ducea să-și verse sticla de apă peste pata lui. Într-o zi i s-a întâmpat ceva şi mai ciudat. În timp ce mergea pe hol la baie a zgâriat cu țepii ei toate desenele de pe pereți și acestea s-au rupt. Copiii care le desenaseră s-au supărat fiindcă depuseseră mult efort și pasiune să le facă, iar acolo erau afișate desenele lor cele mai frumoase. Doamna învățătoare i-a pus să deseneze din nou şi pe Aricică a sfătuit-o să respecte munca colegilor ei şi meargă mai la distanță față de pereți de acum încolo.

 

A doua zi la ora de desen Aricica a vrut să deseneze şi ea ceva frumos şi când să îşi ia creioanele colorate din penar le-a găsit pe toate tocite. Ea nu le lăsase tocite în penar și era pentru prima dată în viaţa ei când găsea lucrurile altfel decât le lăsase. La început a fost foarte mirată, apoi a a devenit furioasă, apoi a întrebat: „Cine mi-a tocit vârfurile de la creioane?” Colegul ei de bancă i-a spus: „Eu le-am folosit fiindcă mi-am uitat creioanele mele acasă şi ieri am avut de făcut repede alt desen fiindcă trebuiau înlocuite cele de pe hol. Cum tu sari mereu în ajutor, le-am luat de la tine.” Aricica nu ştia ce să mai spună. Se simţea ciudat. Pe de altă parte, aşa era, sărea mereu în ajutorul colegilor iar asta o făcea să se simtă bine. De ce nu se simţea bine şi acum? Aşa că n-a mai spus nimic, a înghiţit în sec şi a început să îşi ascute singură creioanele.

 

Următoarea zi în pauză a vrut să îşi mănânce sandwich-ul. L-a căutat în ghiozdan, dar nu era. L-a căutat în bancă, nu era. S-a uitat pe jos, s-a uitat în haina de pe cuier – nu era nicăieri. Până la urmă a întrebat: „A văzut cineva sandwich-ul meu?” Colega ei din spate i-a răspuns: „Eu l-am mâncat fiindcă mi-am uitat gustarea mea acasă. Cum şi tu iei din gustarea mea când ţi-e poftă, am luat şi eu gustarea ta fiindcă îmi era foame.”

Aricica a rămas pe gânduri: „Da, şi eu iau din gustarea colegilor mei fiindcă îmi e foame şi mi se pare normal. Dar atunci de ce mă simt aşa de prost când alt coleg face la fel şi îmi ia gustarea?” Aricica nu ştia ce să mai creadă.

Şi tot gândindu-se ea la ce s-a întâmplat la şcoală în ultimele 3 zile în drumul spre casă a adormit în maşină. Şi în vis i-a apărut o zână foarte frumoasă care a întrebat-o:

- Ce ai păţit?

- Off, nu ştiu ce s-a întâmplat. Am fost aşa de bucuroasă că am început şcoala, că am mulţi colegi, credeam că sunt prietenii mei, dar acum nu mai sunt sigură ... Parcă aş fi ruptă în două: o parte din mine se bucură că creionele mele l-au ajutat pe colegul meu să îşi facă un desen frumos, dar cealaltă parte e supărată că nu şi-a găsit creioanele cu vârfuri cum le-a lăsat. O parte din mine se bucură că gustarea mea a hrănit un coleg flămând, dar celalată parte e tristă fiindcă nu a mai avut ce să mănânce... Şi pe deasupra doamna mi-a spus să respect munca colegilor mei şi să păstrez distanţa faţă de pereţi, dar nu ştiu cum să fac asta fiindcă totul e foarte strâmt şi ţepii mei sunt lungi. Azi am mai dărâmat şi-un ghiveci.

Şi vorbind astfel, Aricica a început să plângă. Zâna a întrebat-o apoi:

- Pot să te ajut cu ceva?

Printre suspine, Aricica a răspuns:

- Poţi să îmi spui ce înseamnă „să respecţi”?

- Hmm, să respecţi înseamnă să fii politicos.

- Aaa, atunci eu ştiu să fiu politicoasă! Am învăţat asta de când eram mică: ştiu să spun „Bună ziua”, ştiu să spun „Mulţumesc”, ştiu să vorbesc frumos, ştiu să cedez locul persoanelor mai în vârstă ...

- Asta e foarte bine! Însă ... mai e ceva.

- Ce?

- Să respecţi înseamnă să ceri voie.

- Ha?

- Da, înseamnă că atunci când vrei ceva de la cineva, ceri voie înainte şi aştepţi răspunsul. Persoana care e proprietarul lucrului respectiv are dreptul să decidă singur ce face cu el. Poate să răspundă „da” sau poate să răspundă „nu”. Iar tu va trebui să înveţi să accepţi ambele răspunsuri. Dacă e o situaţie în care ţii foarte mult să primeşti lucrul respectiv, poţi să încerci cu argumente să îl convingi, explicându-i motivele tale pentru care ţii aşa de mult să îl ai. Dar întotdeauna trebuie înainte să îl ceri. Fiindcă altfel ...

- Ştiu cum e fiindcă aşa mi s-a întâmplat şi mie. Fiindcă altfel persoana respectivă va simţi furie şi supărare. Nu se va mai simţi în siguranţă şi nu va mai şti pe ce să se bazeze şi pe ce nu, când nu îşi mai găseşte lucrurile aşa cum le-a lăsat. Şi poate chiar i se va face frică de fiecare dată când îşi caută lucrurile şi începe să se întrebe: „Oare de data asta le am pe toate ok? Şi dacă a mai umblat cineva în ele şi iar nu găsesc ceva ce îmi trebuie?”

- Da aşa e.

- Dar ştii ceva? Eu nu mi-am dat seama de la început de asta pentru că era vorba de prietenii mei şi eu ştiu că nu e frumos să te superi pe prieteni, ci trebuie să îi ajuţi tot timpul – a spus Aricica.

- Hmmm, vrei să mai ştii un secret? A întrebat-o zâna.

- Sigur!

- Da, e frumos să îţi ajuţi prietenii. Dar chiar şi pentru asta trebuie să ceri voie.

- Daaa?

- Da! Şi e chiar uşor. Nu e nevoie decât să întrebi înainte de a ajuta: „Vrei să te ajut?”. Uneori vrem să ajutăm, dar doar în modul nostru şi nu în modul de care are nevoie cealaltă persoană, aşa că de multe ori e bine chiar să întrebăm cum: „Cum ai nevoie să te ajut?” Sau poţi să spui concret de la început cum poţi tu să ajuţi: „Am eu gumă de şters, vrei?” De obicei, cele mai multe persoane răspund „da”. Dacă spun „nu” – e cazul să te abţii de la a-i ajuta. Asta desigur nu înseamnă că nu eşti o persoană bună sau că nu le eşti utilă. Din contră, înseamnă că îi ajuţi să se ajute singuri şi să crească. Tu ştii să scrii şi să calculezi pentru că TU ai învăţat asta. Dacă părinţii tăi vroiau atât de mult să te ajute încât ar fi scris temele în locul tău, crezi că tu ai mai fi învăţat vreodată să scrii?

- Nu, fireşte că nu. Nu poţi să înveţi vreodată să scrii, scriind cu mâna altuia! a răspuns Aricica pe un ton glumeţ.

- Exact. Se pare să acum ai înţeles şi ştii ce ai de făcut în continuare. Eşti o fetiţă deşteaptă şi bună la suflet, de aceea am şi ales să vin în visul tău – să te întreb dacă ai nevoie de ajutor şi să ţi-l ofer, dacă spui „da”.

Când a ajuns în faţa palatului ei, Aricica s-a trezit. Nu mai era supărată. Nici tristă, nici furioasă. Era calmă şi liniştită. Acum înţelegea. Şi ştia într-adevăr ce are de făcut.

Arhiva