Despre acest blog

Pentru că şi părinţii cresc!

şi pentru ca vreau să contribui la o lume mai frumoasă pentru copiii noştri - am creat acest blog unde vă împărtăşesc gânduri, experienţe, anunţuri, impresii şi recomandări utile pentru dezvoltarea noastră ca părinţi.

Citatul saptamanii

CITATUL LUNII:

„Copiii, şi cei mici şi cei mari şi cei drăgălaşi şi cei mai puţin drăgălaş şi cei bolnăvicioşi şi cei vioi trebuie să se simtă atât de firesc şi de liberi în casă, în faţa tatălui şi a mamei, încât să poată spune, fără rezerve, tot ceea ce vor să spună. Copilul nu trebuie să ajungă să gândească astfel: „Să spun sau să nu spun aceasta? Dacă spun mă va certa tata? Dacă spun, mă va bate mama?” Este posibil ca uneori copilul să aibă de spus lucruri importante, care dacă nu sunt spuse rămân în el, se încarcă cu ele şi-i vor crea stări dintre cele mai dificile pentru mai târziu sau chiar pentru toată viaţa.

Când copilul nu se simte liber în faţa tatălui sau a mamei cum poate spune ceea ce are de spus? Pentru copil este imperios necesar să poată vorbi liber. Să greşească, să exagereze, să fabuleze. Tatăl sau mama vor încerca, într-o manieră delicată, să-l îndrepte, vor încerca să reformuleze ceea ce a spus copilul, dar niciodată să nu-i răspundă astfel încât copilul să se teamă să mai vorbească, să se manifeste, să se teamă să spună ce ar fi vrut să spună."

preot arhim. Simeon Kraiopoulos, din cartea Părinţi şi copii. Despre educaţia copiilor, editura Bizantină

Cursuri:

Învață-ți copilul să învețe

Curs pentru parinti si copii

cu Sid Jacobson (SUA)

2 iulie 2014, ora 17.00

 

Lecții de gândire pentru copii

Lecție demonstrativă gratuită:

Copii 9-12 ani: martea, 6, 13, 20, 27 mai, 3, 10, 17 iunie 2014, orele 18,30 - 19,30


Detalii: aici

Înscriere pe mail la adresa gandire@mindmaster.ro (numele copilului, varsta/clasa si un numar de telefon al parintilor) sau la telefon 0725 999 777

Mihaela Zaharia

Estimare și apreciere - abilități de gândire necesare copiilor

Şi mă opresc acum la abilitatea de gândire ce se cheamă evaluare. Sau estimare. Sau apreciere. În dicţionarul explicativ al limbii române „a estima” înseamnă „a aprecia marimea, valoarea pe baza unor date incomplete; a evalua cu aproximație, a stabili valoarea aproximativă a unui bun sau obiect, determinarea aproximativă a poziției unei nave ținând seama de drumul și de viteza acesteia”, iar „a aprecia” înseamnă „a calcula, a potrivi, a socoti; a estima, a evalua, a evalua în bani, a prețui.”

 

Ce poţi estima? Mărime, distanţă, spaţiu, viteză, greutate, cantitate, timp, etc.

Ce poți aprecia? Poți aprecia cantitatea, prețul, reacția cuiva, cum te vei simți, ce se va întâmpla, etc.

 

În viaţa reală situaţiile în care folosim aceste abilităţi de gândire sunt diverse. Şi din păcate copiii noştri nu au nici o şansă să le înveţe sistematic de la şcoală, de la prieteni, televizor sau internet. Le învaţă tot de la noi, părinţii sau de la alţi adulţi din preajma lor însă într-un timp îndelungat sau prin propriile experienţe, de multe ori cu efecte negative. Însă se poate şi mai repede şi mai eficient dacă ne stabilim noi părinții să urmărim acest obiectiv în viața de zi cu zi.  Metoda e simplă: întâi verbalizăm noi copilului ceea ce gândim, după un timp îl întrebăm pe el ce crede, apoi îl lasăm să decidă singur (cu noi în back-up la început). Ocaziile le găseşte fiecare, dar nu sunt deloc puține dacă ... suntem atenți la ele.

 

De exemplu atunci când traversăm strada pe la o trecere nesemaforizată estimez întotdeauna dacă maşina care vine ne-a văzut sau nu, dacă încetineşte şi ne lasă să trecem sau dacă se grăbeşte atât de tare încât un copil cu un părinte pe marginea trecerii nici nu mai contează. În funcţie de estimarea mea hotărăsc dacă păşim pe stradă sau nu. Şi din păcate nu de puţine ori, şoferii nu opresc şi e nevoie iar şi iar să le spun copiilor: „nu vă bazaţi că sunteţi pe trecere şi voi aveţi dreptate, există mulţi soferi neatenţi, obosiţi, beţi sau care vorbesc la telefon şi atunci voi trebuie să păşiţi doar când sunteţi siguri că v-au văzut şi au oprit maşina.” :)

 

Când mergem cu metroul e mai simplu. Estimăm doar unde se vor opri uşile, unde coborâm ca să fim cât mai aproape de scări, mai ales dacă ne grăbim sau chiar pe ce usă să intrăm de la început în funcţie de unde sunt scarile pe care avem nevoie să ieşim, în dreapta sau în stânga din staţia în care coborâm. În timp am învăţat care sunt orele de vârf pe care să le evităm, care vagoane sunt mai libere (cele din mijloc), care sunt staţiile la care coboară multă lume şi au şansa să stea jos, etc.

 

Multe estimări facem deliberat la început de an când încercăm să aflăm ce ar avea nevoie pentru întregul an de şcoală. De exemplu estimez cât vor creşte când le iau haine sau pantofi. De multe ori până acum dacă aveam ocazia să le iau haine la reduceri din străinătate le luam şi multe mai mari. Anul acesta, după ce i-am cumpărat fetiţei mele un tricou cu Hello Kitty care-i va veni peste vreo 2 ani cred, mi-am dat seama că ar fi cazul să mă opresc. Peste 2 ani va avea 12 ani şi e posibil să nu mai vrea să poarte pe ea pisica faimoasă cum a fost în toată perioada copilăriei de până acum. De fapt, când va deveni adolescentă e posibil să nu mai pot să anticipez ...  chiar atât de multe gusturi ca acum. 

 

Ce mai ştie orice mămică de copilaş e să anticipeze nevoile lui. Mai ales atunci când pleacă cu el şi are la ea: mâncare dacă îi e foame, apă dacă îi e sete, haine în plus dacă îi e frig, haine de schimb dacă se udă, serveţele umede dacă se murdăreşte, serveţele uscate dacă vrea la baie, jucăria preferată dacă se plictiseşte, etc. Din câte am văzut mulţi tătici nu fac asta. Încă nu m-am prins de ce. Dar uite aşa s-a făcut fiu-miu ultima dată cu o pereche nouă de adidaşi şi şosete cu avioane – fiindcă tatăl lui l-a luat prin ploaie în adidaşi textili, în ciuda „premoniţiilor mele”, motivul lui "logic" fiind că „mergeau cu maşina”.

 

Ce mai pot estima copiii mai mari?

Pot să îşi încarce telefonul din timp dacă vor să şi-l ia cu ei ca să nu mai spună înainte de a pleca: „Mi-aş fi luat telefonul, dar nu e încărcat.”

 

Să îşi încarce bateriile la aparatul foto dacă vor să facă fotografii la un anumit eveniment, nu să îl ia cu ei din sertar înainte de a ieşi pe uşă şi apoi să regrete că nu s-au gândit din timp.

 

Pot să se hotărască din timp cu ce se îmbracă la o anumită petrecere să vadă dacă acele haine sunt curate, călcate şi dacă nu să şi le pregătească din timp. Sau să estimeze cu ce haine se îmbracă în funcţie de vremea de afară.

Iar când pleacă în tabere să estimeze câte haine îşi pun în valiză corespunzător cu câte zile stau.

 

Şi chiar câtă mâncare îşi pun în farfurie în funcţie de cât le este de foame.

Sau cât sunt de obosiţi, dacă e nevoie să se culce (la prânz sau seara) sau încă nu.

 

Pot să aprecieze ce cadou i-ar plăcea unui coleg când sunt invitaţi la zile de naştere.

 

Pot să estimeze în cât timp vor citi o carte pentru şcoală sau cam câte pagini pe zi. Sau dacă le încape o carte într-o geantă anume sau au nevoie de una mai mare.

 

Sau să eprecieze la cât e nevoi e să îşi pună ceasul să sune ca să aibă suficient timp pentru ceea ce are de făcut dimineaţa sau în ziua respectivă.

Şi chiar ceva ce majoritatea fac deja destul de bine - să anticipeze reacţia părinţilor atunci când ei fac un lucru plăcut sau nu prea.

 

Există şi o formă de apreciere cu care se întâlnesc aproape zilnic la şcoală sau atunci când îşi fac temele: aprecierea spaţiului în caiet! Pentru cei mici o mare provocare e şi aceea de a scrie ... data! Ca în reclamă, încape sau nu încape? Şi tocmai fiindcă NU ştiu să estimeze, ajung de multe ori să scrie data invers, scriind în ordine numerele: 4 1 0 2 3 0 5 0. Dar întrebarea revine la fiecare sfârşit de rând, încape cuvântul întreg sau nu încape, îl despart în silabe sau nu-l despart, mai ales dacă nu sunt siguri cum se desparte şi atunci toate marginile de rând ajung să rămână goale.

 

O apreciere şi mai importantă în ceea ce priveşte temele este legată de timp. Mai ales în clasele mici copiii nu ştiu să aprecieze cât timp le va lua o anumită sarcină. Fireşte, abia se învaţă cu timpul, cu ceasul, cu programul strict, încât la această formă de apreciere e nevoie să se lucreze mai mult timp, poate chiar câţiva ani. O metodă care îi ajută mult e să se întrebe dinainte, cât văd sau află ce au de facut, cât timp cred că le va lua? Am ajuns să tot repet întrebarea de acum nu pot nici să mai spăl vasele fără să mă întreb cât timp îmi va lua în funcţie de câte sunt. Şi cam am dreptate întotdeauna. Că oricum, în funcţie de estimarea mea, e foarte posibil să aterizeze şi în maşina de spălat.

 

Însă există o estimare la care eu încă am de lucru cu copiii mei. Nu se prind că nu sunt disponibilă la un moment dat să fac ceea ce îmi cer ei. De exemplu: îmi pun întrebări când eu mă spăl pe dinţi, îmi strigă ceva din cameră când eu spăl câinele cu duşul şi nu aud nimic (dar ei aud ce fac eu!), îmi cer să îi ajut să facă nuşce fundiţă când eu sunt cu toate mâinile ocupate, etc. de parcă nu ar vedea ce fac! Aşa că încă le explic şi încă aştept să apeleze măcar la strategia pe care o folosesc deja în alte situaţii: „Mami, după ce termini ... poţi să ...?”

 

În general atunci când le cer copiilor mei să estimeze ceva întrebarea este: "Crezi că ...?": Crezi că poţi să cari plasa cu cumpărături? Crezi că poţi să ţii tu umbrela? Crezi că ajungi la timp? Crezi că eşti pregătit pentru test? etc.

Atunci când vreau să aprecieze, cerinţa este „Gândeşte dinainte sau din timp!” De multe ori însă învăţatul funcţionează invers cu sintagma „Dacă te gândeai dinainte, acum nu mai ...”

 

Aşadar, a învăţa să evalueze şi să aprecieze sunt abilităţi necesare copiilor nu numai acum, nu numai pentru rezultatul imediat, ci şi pe termen lung, pentru toată viaţa pentru că îi ajută să facă alegeri între opţiuni, să planifice eficient, să îşi stabilească priorităţile, să-şi organizeze timpul şi chiar să aibă grijă de siguranţa lor.

Arhiva