Cartea „Cum să ne educăm copiii” este scrisă de un medic pediatru, psihoterapeut, tată și bunic francez. A apărut pentru prima dată în 2008 în Franța, iar în România în 2010 la editura Trei.

Are 365 de pagini, este structurată în două părți și are capitole precum: Care este problema? Ce este un copil? Ce este un părinte? Cine pune piedici educației? Niciodată nu e prea târziu pentru a începe.

Capitolul Care este problema? este de fapt o introducere în subiecul acestei cărți, cu întrebări precum „Funcţia unui copil a fost întotdeauna să repare istoria părinţilor săi?” şi cu răspunsuri ca: „părinţii, centraţi aşa cum sunt pe propriul narcisism, compromit chiar această funcţie, nedând copiilor lor instrumentele necesare pentru a creşte şi a putea să îndeplinească această misiune.”.

Într-o manieră similară, cartea pune întrebări incomode şi dă răspunsuri surprinzătoare. De multe ori va trebui să te opreşti din citit şi să priveşti în altă parte pentru a intra în contact cu tine şi a te întreba: „Aşa e şi în cazul meu?”  Şi dacă eşti deschis la sondări profunde ale propriei vieţi şi ale propriului suflet, dacă introspecţia ta e suficient  de lungă şi sinceră până la capăt, multe răspunsuri vor fi „da”.  Incomod de altfel, fiindcă asta înseamnă o schimbare a perspectivei, o zdruncinare a imaginii de sine şi deci ... dacă nu începutul unui alt drum, atunci cel puţin deschiderea unei noi uşi. De existenţa căreia nici nu ţi-ai pus problema până acum.

Nu, copiii nu au dreptul la tot!

"Societatea de consum (şi implicit părinţii) confundă frustrarea în plan simbolic cu privarea şi consideră că trebuie să elimine acest mesa"j - atitudine greşită în concepţia doctorului Aldo Naouri, dar câţi părinţi nu şi-ar dori să elimine toate obstacolele, frustrările, necazurile, supărările din viaţa copiiilor lor, câţi părinţi nu şi-ar dori să îi vadă fericiţi tot timpul?

„Şi ce e greşit în asta?” - ar spune unii dintre ei, poate doar uimiţi sau poate chiar revoltaţi când vor citi aşa ceva? Sigur, să iei în considerare şi altceva faţă de ceea ce ai crezut până atunci presupune o tensiune şi chiar o stare de conflict intern atunci când ai vrea să faci ce ai mai făcut, dar ai vrea să faci şi opusul în care ai început să crezi. La fel şi aici: vrem să avem copiii fericiţi, în acelaşi timp, vrem să fie bine echipaţi psihologic pentru situaţiile în care vor trebui să se descurce singuri. Ce facem? Eliminăm conflictul intern şi aderăm cu fermintate la una din variante sau alegem să trăim cu dilema perpetuă „ce fac acum: îl las să se descurce singur, îi spun că nu e voie, îl las să plângă fiindcă nu fac sau nu îi dau ce vrea el sau îi satisfac toate dorinţele (dorinţe, nu nevoi!), fac eu în locul lui şi îl las să fie fericit ... pe moment?" Greu de răspuns mai ales când nevoia de a ne simţi utili ne strigă în minte să îl ajutăm imediat şi necondiţionat iar părinţii, da, sunt narcisişti, aşa cum afirmă şi  dr. Aldo Naouri, fiindcă ştim, fiecare pe pielea noastră cât de mult vrem să fim plăcuţi de proprii copii şi suportăm cu greu ideea de a risca aşa ceva.

Cu afirmaţii provocatoare, de genul: „De la sosirea sa pe lume, copilul trimite pe fiecare dintre părinţi la propria situaţie de copil. Ei percep atunci în mod obscur resentimentul, dacă nu e vorba de ură, pe care l-au avut pentru părinţii lor – ceea ce nu are nimic monstruos în măsura în care există astfel de sentimente care permit tuturor copiilor să se detaşeze un pic de părinţii lor. Fără să ştie că, de fapt, cultivă o iluzie, îşi fixează ca obiectiv să facă în aşa fel încât copilul lor să nu aibă motive să reproşeze mai târziu în privinţa lor ceea ce ei au reproşat părinţilor lor.”, această carte te pune pe gânduri.  Vei găsi în ea multe lucruri surprinzătoare: despre tine ca părinte, dar şi  ca fost-copil, despre partenerul tău, despre părinţii tăi, despre copiii voştri şi chiar despre ... orfelinatele din România pe care dr. Aldo Naouri le-a vizitat.

Îţi va lua ceva timp să o citeşti (sfat personal: ia-o cu tine dacă ai ceva de rezolvat la Direcţia de Impozite şi Taxe sau la alte instituţii similare unde aştepţi câteva ore să depui un dosar – mie mi-a prins foarte bine), dar ceea ce vei câştiga va dura toată viaţa.

Lectură plăcută!

Psiholog Mihaela Zaharia