Despre mine

Eu sunt Mihaela Zaharia.

Am absolvit Facultatea de Psihologie în 1999 şi masterul "Evaluarea, formarea şi consilierea psihologică a personalului" în 2006 la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi. 
În cadrul companiei Mind Master sunt trainer de Bono Thinking Systems pe metodele "Six Thinking Hats" şi "Lateral Thinking"
Din 2008 sunt coach recunoscut cu o certificare EuCF (European Coaching Federation) ca urmare a programului NLP Professional Coach derulat în Bucureşti de Mind Master în colaborare cu Austrian Training Center of NLP&NLPt. Câţiva ani am ţinut cursuri pentru părinţi, am scris articole şi am derulat numeroase sesiuni de coaching pentru părinţi. Aşa a luat naştere acest site care acum (2018) e re-actualizat.   
Între timp, formarea mea a continuat şi am devenit psihoterapeut acreditat CoPSI pe psihoterapie neurolingvistică şi din 2017 am propriul cabinet de psihologie în Bucureşti. 
În urma cursurilor cu acreditare CNFPA sunt formator, manager de proiect, specialist în activitatea de coaching şi fotograf. 
Sunt căsătorită cu Cătălin şi avem doi copii: Ioana (15 ani) si Robert (13 ani),  dar şi un căţel şi o pisică. 

Terapia mea personală a început in 2001 în grupul SPER din Iaşi şi când s-a terminat după doi ani, aveam domiciliul în alt oraş, un loc de muncă nou, eram căsătorită şi aveam un copil.  
După câţiva ani am început propria formare în psihoterapie neurolingvistică în Bucureşti cu traineri din SUA, Austria, Polonia, Croatia, Romania, care presupunea sesiuni individuale de terapie personală cu un psihoterapeut autorizat într-o modalitate recunoscută. de EAP (Asociaţia Europeană de Psihoterapie).  
Aşa am ajuns la psihoterapia centrată pe persoană a lui Carl Rogers fiindcă dintre toate modalităţile pe care le cunosc, abordarea lui mi s-a părut cea mai potrivită pentru mine. După o perioadă de pauză am continuat cu psihodrama până când am terminat şi eu formarea mea. Supervizarea individuală a fost făcută cu Melita Reiner din Croaţia. 

Ce am învăţat de când sunt psihoterapeut? 
Când am mers la primul grup de formare în psihoterapie şi ni s-a spus că în Franţa vârsta la care poţi să fii psihoterapeut este de minim 40 de ani mi s-a părut fooaarte mult. Acum nu mi se mai pare :) Pentru că ştiu că înainte de a avea experienţă de psihoterapeut, trebuie să ai experienţă de viaţă. Așadar, pentru mine unele lectii au fost ... 

* Am învăţat să observ. Să tac şi să observ. "Dacă lucrezi cu o persoană bazându-te exclusiv pe ceea ce spune, pierzi jumătate de mesaj" spune Robert Dilts şi ştiu că are dreptate.  
* Am învăţat că fiecare om e unic, că nu există reţete universal valabile, ci doar ghiduri, direcţii, procese şi contexte. Dar omul din faţa ta e unic. De fiecare dată.  
* Am învăţat să am curaj să confrunt mai mult, chiar dacă acest lucru presupune să pun clientul în situaţii care pe moment îi sunt inconfortabile. 
* Am învăţat să am răbdare şi să accept ca omul din faţa mea să se dezvolte în ritmul lui, chiar dacă eu cred că poate mult mai mult şi mult mai repede. 
* Am învăţat să ţin cont de intuițiile mele, nu să le iau de bune, dar nici să le ignor pentru că nu am (încă) o bază informaţională care să le confirme. De multe ori se confirmă ele singure ... mai târziu. 
* Am învăţat să văd procese şi nu lacrimi, deşi pentru asta a trebuit să îmi suspend temporar empatia care mă caracterizează.  
* Am aflat că uneori clientul se opreşte şi pleacă. Pur şi simplu. Şi te simţi ciudat. Doar că după un timp clientul se întoarce la tine. Sau trimite pe altcineva la tine pentru că "eşti bună". 
* Ştiu care îmi sunt limitele şi am învăţat că îţi trebuie multă competenţă să spui "nu e de competenţa mea". De exemplu, nu e de competenţa mea să lucrez cu dependenţi ( de droguri, alcool, jocuri de noroc)
* Am învăţat că nu e cazul să mă bazez pe memoria mea "bună" şi să iau notiţe:  în timpul sesiunii, mai puţine, imediat după, mai multe. 
* Se ştie că psihoterapia începe dinainte ca clientul să pășească în cabinet. Însă uneori depăşeşte chiar cu mult spațiul relației dintre cei doi. Coincidenţele care apar în viaţa clientului şi îi propulsează înmiit propria dezvoltare, pe care niciunul din noi nu putea să le anticipeze, mă fac să cred că de fapt noi, client şi psihoterapeut nu suntem niciodată singuri în relaţia noastră terapeutică.   
* Am învăţat că scopul meu ca psihoterapeut e să mă fac inutil în viaţa clientului.   
* Am învăţat că timpul e mai lung decât o viaţă şi că lecțiile continuă mereu! 

Dar ştiu şi că psihoterapia nu e neapărat singura cale de a ajunge la întâlnirea cu tine însuţi şi cu Dumnezeu. 

P.S. Pe facebook mă găsiţi aici: Parenting.ro