Mai țineți minte cum era la școală când vă scotea profesorul să spuneți lecția în fața clasei? Țineți minte cum vă simțeați? Dar cum stăteați? Poate când era vorba de voi nu mai știți, dar i-ați observat vreodată pe colegii voștri? După un timp, puteați să ghiciți dinainte de a deschide gura dacă au învățat sau nu fiindcă îi trăda ... poziția, așa-i? 

Când sunt scoși la tablă unii elevi încep să se legene pe picioare, se uită în jos, au umerii aplecați, își țin mâinile împreună la spate sau în față sau și le freacă una de alta. De cele mai multe ori stau cu picioarele apropiate, cu corpul contractat ca și cum ar vrea să ocupe cât mai puţin spațiu sau chiar să dispară din aria vizuală a profesorului. 

Chiar și când sunt în bănci, dacă li se adresează o întrebare provocatoare copiii care nu știu ... se fac mici. Se strâng chircindu-se în bănci și uitându-se oriunde în altă parte decât în ochii profesorului ca și cum dacă ei nu se uită la el, nici profesorul nu-i vede. 

Pe de altă parte, copiii care au învățat, știu bine lecția și au încredere în ei adoptă o cu totul altă postură: stau drepți, cu capul și bărbia sus, umerii ridicați, picioarele la distanță unul de altul astfel încât să stea bine fixați pe pământ. 

Cam așa se întâmplă acum și cu copiii voștri la școală. Poate ei încă nu își dau seama că există vreo relație între ceea ce știu și cum se simt și felul în care stau, dar ... relația există. La fel cum și pe voi postura încă vă trădează în orice mediu profesional activați. Țin minte că atunci când am început să țin cursuri, mă filmam și ulterior urmăream filmarea cu mine pentru a învăța mai multe dându-mi singură feedback. Iar una din surprize a fost să descopăr că atunci când stăteam pe scaun în fața cursanților ocupam doar partea din fața, poate din dorința de a fi mai aproape de ei, însă poziția nu era cea mai favorabilă. Așa că după ce am conștientizat-o am înlocuit-o cu una mult mai stabilă în care ocupam întregul scaun. 

Deci, e clar, postura pe care o adopți comunică multe despre tine la nivel nonverbal, fie că vrei, fie că nu vrei.

Când ești din naștere înalt și bine făcut e mai ușor să te impui de la sine în fața altora doar prin aspectul fizic exterior, dar atunci când ești mic și slab apelezi uneori și la lucruri exterioare pentru a balansa situația. Tin minte istorisirea unui medic veterinar ce povestea într-o carte ca la un moment dat a ajuns la el in cabinet un băiat mic și slab cu câinele său, mare și puternic – un dog german impresionant. Medicul s-a mirat ca un băiețel atât de mic și-a luat un câine atât de la mare și l-a întrebat cum de s-a ales cu un astfel de câine. A aflat astfel că băiatul era tratat ca inexistent de către colegi la școală neavând nici o sansă să fie remarcat nici în pauze, nici la ore, nici în sala de sport. Așa că și-a luat un câine care să îl asigure că nu va mai trece neobservat – ceea ce s-a și întâmplat și chiar îl ajutase să își facă și câțiva prieteni. 

Dar când te ai numai pe tine, ce faci?

Vestea bună e că nu numai starea internă se răsfrânge asupra posturii tale externe, ci și invers. Poți să adopți o poziție puternică, stabilă, sigur(ă) pe tine chiar dacă nu corespunde (încă) cu ceea ce trăiești în interior. Încă ... pentru că și postura pe care o adopți poate să influențeze starea pe care o ai. Vi s-a întâmplat la vreun training să primiți ca exercițiu solicitarea de a ține un creion între buze (ca și cum ai zâmbi permanent) și să te gândești la ceva trist? Sau să stai cu capul în jos, privirea în pământ și umerii aplecați și să te gândești la ceva vesel? Ați descoperit cât este de greu? Și cât de ușor e dacă postura e congruentă cu solicitarea primită?

Cu alte cuvinte, poți să adopți "o poziție de gorilă", chiar dacă ai și mai ales dacă nu ai constituția unei gorile. Chiar așa numește celebrul executive coach Olivia Fox Cabane acestă poziţie în leadership – „poziția marii gorile” pe care o adoptă atunci când îi este invadat spaţiul şi iese în faţa invadatorilor să şi-l apere. Mai mult decât atât, pentru a fi receptați ca atare, leaderilor li se recomandă să se folosească cât mai mult de spaţiul de lângă ei şi chiar de obiectele din jur: să stea lateral pe scaun şi să-şi pună braţul pe spătar, să apropie două scaune şi să îşi întindă braţul pe cel de lângă, să îşi pună picioarele pe birou sau chiar să se aşeze pe el. Sfaturile acestea îmi aduc aminte de primul profesor american ce ne-a tinut un curs în timpul facultăţii şi ne-a uimit din primul minut pentru că nu s-a aşezat pe scaun, ci direct ... pe catedră. Şi acolo a stat două ore. Dar și de o profesoara din liceu care atunci când dădea teze la clasa vecină se urca efectiv pe catedră în picioare şi stătea acolo toată ora. Inutil să mai spun că nimeni nu îndrăznea să se gândească măcar că ar putea copia ... 

Însă și cei care practică aikido sau arte marţiale sunt familiarizați cu aceste aspecte: dacă poziţia de bază nu e suficient de puternică (tălpile lipite de sol, picioarele la o anumită distanţă unul de altul, genunchii usor flectaţi, respirație profundă) rişti să fii destabilizat imediat de orice acţiune a adversarului. 

Aşadar, după ce îi ajutăm pe copiii noştri să înveţe, de ce nu i-am învăţa şi să comunice printr-o postură ce transmite încredere?
Cum facem acest lucru? În primul rând, evaluăm situația actuală. Obervați-i sau rugați-o pe învățătoarea lor să vă spună ce a observat la ei.
Cum stau de obicei pe scaun sau în bancă? Stau pe tot scaunul sau doar pe un colț?
Stau cu picioarele bine înfipte în pâmânt sau mai mult cu ele în aer?
Au mâinile strânse în poală sau la spate sau le țin pe lângă corp sau pe bancă?
Cu ce viteză se ridică atunci când sunt solicitați? Se ridică drept sau de parcă ar trage cineva de ei?
Cum stau când sunt in picioare? Cu picioarele lipite de parcă îi suflă vântul? Se leagănă sau stau cu picioarele bine fixate și au o poziție stabilă?
Se uită în jos sau la mâinile lor sau stau cu capul drept uitându-se în față?

Cum respiră, superficial sau profund? Rapid sau rar?

După ce aveți aceste răspunsuri următorul pas e să îii faceți conștienți de postura pe care o adoptă în mod inconștient.
Puteți să le spuneți în timp real sau imediat după, puteți să le faceți poze sau să îi filmați.

Puteți să imitați dvs. posturile lor și să le cereți să spună ce impresie le face fiecare. 

Apoi propuneți-le să adopre diverse posturi, vedeți cum se simt și care e impactul asupra celorlalți în fiecare caz. Explicați-le care e diferența și de ce posturi diferite transmit mesaje diferite. Schimbați rolurile astfel încât ei să fie cei care vă dau feedback când adoptați posturi diferite. 

Învățați-i astfel să ocupe cât mai mult spațiu din scaun sau bancă atunci când stau jos, să țină picioarele bine fixate în podea și mâinile cât mai largi. Da, știu, noi am fost crescuți cu solicitarea zilnică de a sta cu „mâinile la spate” la şcoală, dar vremurile s-au schimbat şi nu e mai e nevoie să perpetuăm lucruri inutile.

Mult mai des copiii noştri au nevoie de aceste indicaţii atunci când au de răspuns la lecţie în faţa clasei, de făcut prezentări şi mai ales atunci când dau vreo evaluare orală în faţa vreunei comisii. 

Iar dacă starea internă trăită nu sprijină postura cea mai favorabilă în astfel de situaţii puteţi să vă antrenaţi copilul în avans să îşi închipuie că ar fi un copac, o stâncă, un iceberg, orice îl ajută să intre în contact cu o stare de stabilitate şi încredere. 

Pentru că nu e suficient să fii deştept şi să deţii multe informaţii, e nevoie să ştii şi cum să le transmiţi. Aşa-i?