Bataia nu e ruptă din rai (adică e, dar în sensul de „izgonită”), e ruptă din incapacitatea oamenilor de a-şi controla furia. Ceva te enervează atât de tare încât nu ştii ce sa faci decât să loveşti. Sau chiar vrei sa-l faci pe celălalt să sufere aşa cum suferi şi tu. E simplu. Doar că pe termen lung devine un coşmar.

De cele mai multe ori scopurile tale sunt nobile, uneori chiar vrei aşa să îţi înveţi copilul să nu lovească: el loveşte şi tu îl loveşti spunându-i “Nu, nu lovi, nu-i voie, nu-i frumos!” Oare copilul ce înţelege? În cel mai bun caz că el nu are voie să lovească, dar părinţii au. Tentaţia e mare de a folosi bătaia fiindcă de multe ori supunerea copilului e imediată ori de multe ori ăsta e singurul scop. Dar ăsta e singurul scop??? Pericolul e că supunerea imediată e doar de faţadă, copilul nu învaţă nimic bun din asta pe termen lung şi a doua oară face la fel, adultul reacţionează la fel, sau mai probabil mai intens fiindcă e şi mai nervos că se repetă a doua oară comportamentul pentru care el l-a cuminţit o dată, deci a avut succes, cum se poate repeta, oarea asta înseamnă că bătaia nu a fost suficient de puternică???
În timp copilul imită şi reacţionează la fel, dacă nu îşi bate părinţii, îl surprizi că aşa îşi rezolvă conflictele cu copiii în parc sau la grădiniţă sau chiar aşa se joacă cu păpuşile. Şi pe măsură ce creşte totul devine un cerc vicios fiindcă şi forţa lui fizică creşte şi nu mai e suficient o palmă ca să îl faci să îşi strângă jucăriile, să se spele sau să îşi facă temele. Şi te trezeşi plângandu-te că nu ştii ce să mai faci cu copilul tău rău şi obraznic care nu te ascultă şi nu face nimic din ce trebuie sau din ce îi ceri. Oare de ce???

Cum ar fi însă să fie altfel? Cum ar fi ca atunci când copilul face ceva ce nu ar fi bine să facă să îl ignori şi să pleci, să nu mai vorbeşti cu el? L-ar face oare asta să repete comportamentul? Credeţi că asta e scopul lui, vrea să fie ignorat? Cred că nu. Cred că scopul lor e să atragă atenţia sau în anumite etape de vârstă să testeze limitele.

Cum ar fi ca “da” ul nostru să fie întotdeauna da şi “nu-ul” să fie nu? L-ar mai încuraja asta pe copil să se târguiască tot timpul, să plângă, să urle că vrea ceva după ce noi am spus nu? Sigur, presupun că trebuie să investigăm inainte motivaţia copilului pentru lucrul respectiv şi implicaţiile pe termen scurt si lung, iar motivele noastre să fie plauzibile (chiar si atunci când gândim că este prea mic să înţeleagă). “Că aşa spun eu!” nu e la nici o vârstă explicaţia ideală.

Cum ar fi dacă ţi-ai lăuda copilul când îl surprinzi că face ceva bun şi frumos? Şi nu numai atunci în faţa lui, ci şi după o zi în faţa bunicilor sau după două zile în faţa musafirilor. Nu s-ar simţi bine să audă ce frumos a făcut el patul sau ce curat e în camera lui? Oare n-ar fi astfel  mai multe şanse ca acest comportament să se repete?

Oare dacă ai sta la distanţă şi ai privi ce ai alege: “să rezolvi” problemele imediat printr-o palmă care linişteşte momentan situaţia, dar de fapt, involuntar agravează problema sau sa le preîntâmpini zilnic, cu efort în fiecare zi, zi de zi, , facând faţă disconfortului de a-ţi mărturisi singur  uneori “Dacă nu îl bat acum, nu ştiu ce altceva să fac!” Dacă trăieşti acest moment, felicită-te şi caută răspunsuri. Îţi garantez doar că există şi funcţionează. Succes!