Când eram în şcoala primară am avut o lecţie cu “Fetiţa care l-a luat pe nu în braţe”. O mai ţineţi minte? Între timp copiii de atunci au crescut, au devenit şi ei părinţi şi l-au luat iar pe “nu” în braţe când vorbesc cu copiii lor. “Nu sări!”, “Nu ţipa!”, “Nu lovi!” Vi se par cunoscute?

Mie da. De multe ori aud şi am tendinţa să spun astfel de replici copiilor mei. De multe ori mi le spuneam şi mie însămi: n-am sa mai întârzii, n-am să mai las lucruri neterminate, etc. Şi mi se parea firesc. Pănă când am făcut un curs de programare neurolingvistică şi toţi cursanţii am fost rugaţi să NU ne gândim la un iepure albastru. Să nu ne gândim ... uşor de spus, dar când am încercat să facem asta, în minte ne-a apărut ... iepurele. Cum să nu ne gândim la el? Astfel am învăţat şi eu ca mintea umana nu ştie să proceseze negaţiile. Şi mi-am adus aminte de toate situaţiile pe care le-am trăit, pe care le-aţi trăit şi voi cu siguranţă, în care îmi spuneam “să nu cumva să îmi uit telefonul acasă” ... şi îl uitam. Sau să nu uit să spun la mulţi ani pe data X, unei prietene .. şi uitam. Şi aveam destule. Tot atunci am aflat de ce copiii aleargă în stradă când tu le spui să nu facă asta, de ce aruncă jucăriile când tocmai le-ai interzis acest lucru, de ce lovesc când le spui “nu lovi!”

Peste câţiva ani am aflat iar acelaşi lucru, de data asta, pe pielea mea de părinte. Fiindcă m-am trezit spunându-i fetiţei mele “Nu mai ţipa!”, ca apoi să fiu tentată să îmi acopăr urechile cu mâinile sau să-i spun “nu mai da din picioare!” sau “nu mai stropi”şi .... n-a funcţionat. Soluţia? Am început să îi spun ce să facă, nu ce să nu facă. Fiindca astfel sunt mult mai multe şanse să obţin efectul pe care îl doresc.  Dacă vreau să nu scape din mână un pahar îi spun “ţine-l bine!”. Dacă vreau să nu se îndepărteze îi spun “stai lângă mine”. Dacă vreau să nu arunce mancarea pe jos îi spun “pune-o aici în farfuria asta sau cealaltă”. Când vreau să nu cadă îi spun “stai bine”. Când nu am alte alternative de comportament îi spun simplu “Opreste-te”.  Uneori într-adevar, trebuie să îi spun clasicul “nu-i voie” ca să ştie clar acţiunile pe care nu are voie să le facă, dar continui cu oferirea unei alte aternative: “nu e voie să dai în mami, dar dacă vrei, poţi să faci box cu perna.”

E important să nu îi spui mereu copilului ce nu e voie să facă, ci şi ce e voie să facă. Adică să îi dai voie să fie liber, dar în limitele pe care le impui tu. Uneori e bine dacă stabileşti aceste lucruri in avans, înainte ca ele să se întâmple (înainte de a merge într-o vizita sau într-un magazin, de exemplu).  Dacă vrea să intre încălţat în casă, spune-i că are voie să intre încâlţat doar în holul de la intrare. Dacă atunci când face baie stropeşte cu apa pe jos, spune-i că poate să stropească doar pe faianţă, dar nu şi pe gresie.

Mi-am dat seama între timp că astfel e mai uşoară şi viaţa de părinte şi cea de copil. Am realizat acest lucru când am fost în vizită la părinţii mei cu copilul care avea atunci un an şi cateva luni. Acasă la noi prizele stăteau lipite, detergenţii erau urcaţi sus, lucrurile de valoare şi medicamentele erau închise în dulap şi copilul meu era liniştit că se putea juca în voie, în marea majoritate a timpului. Cât am stat la ai mei n-a mai fost aşa şi întrebându-mă de ce,  mi-am dat seama că auzea foarte des “nu e voie!”. Normal că nu e voie fiindcă detergentii erau în locuri neîncuiate şi “Nu e voie să umbli la ei”, prizele erau libere şi “nu e voie să pui mana”, bibelourile erau la îndemână şi “nu e voie că le spargi”, etc. Iar copilul meu era stresat că nu putea să se joace fiindcă orice o tenta pe ea era ... interzis. Şi mai trebuia şi cineva să îi repete mereu acest lucru. Aşa că am apelat la scotch, cutii şi dulapuri înalte şi zilele au devenit mai liniştite şi copilul mai fericit.