Ne naştem buni şi perfecţi. Avem nevoie să ne simţim bine-veniţi pe lume, acceptaţi şi iubiţi: avem nevoie de o prezenţă umană, de atingere, de căldură, de hrană şi apă, de a fi păstraţi curaţi şi de a dormi liniştiţi. Avem doar două frici: de zgomote înalte şi de a cădea. 
.....................................................................................................................................
Apoi anii trec. Şi trec. Şi devenim adulţi. Unii dintre noi apelăm la psihoterapie. De ce? 
Pentru că nu se simţim bine cu noi. Pentru că nu trăim viaţa pe care o visăm. Pentru că nu avem relaţiile potrivite. Pentru că profesia nu se împlineşte. Pentru că nu ne bucurăm. Pentru că avem conflicte cu părinţii, şefii sau copiii. Pentru că ne e frică. Pentru că ne imaginăm automat scenarii negative. Pentru că ne auto-criticăm, ne comparăm, ne sabotăm, ne învinovăţim. Uneori pentru că „ceilalţi ...” şi noi ne-am săturat să aşteptăm ca ei să se schimbe. Uneori pentru că avem impresia că acţionăm inconştient împotriva noastră când conştient vrem altceva. Pentru că nu ne regăsim pe noi înşine. Pentru că ştim că se poate mai bine. Că noi putem. Dar nu ştim exact cum. 

Foarte puţini oameni au fost scutiţi în viaţa lor de suferinţă. Mai ales de suferinţa emoţională. Chiar şi atunci când cei din jurul lor aveau cele mai bune intenţii. 

Dezvoltarea unui copil este influenţată de mai mulţi factori care se întrepătrund: mediul/contextul în care  se naşte şi trăieşte, factorii fizici, factorii emoţionali şi experienţele personale pe care le trăieşte. Oricare dintre aceşti factori poate provoca durere emoţională. 

Copiii se pot naşte în contexte traumatizante precum cu părinţi alcoolici, drogaţi, bolnavi psihici, violenţi, violatori, indiferenţi afectiv, foarte săraci sau fără părinţi, cu alte rude, în instituţii ale statului sau pe stradă. Pot trăi  în familii normale care trec prin perioade dificile: război, deportări, crize, persecuţii sau în condiţii de mediu foarte vitrege (fără căldură, apă, curent, etc). Unii pot trăi în medii religioase foarte stricte fără acces la educaţie sau servicii de sănătate. 

Copiii pot suferi de foame, de sete, de frig, că sunt lăsaţi singuri, că se ţipă la ei, că sunt bătuţi, legaţi, răniţi, violaţi, sau deprivaţi. Unii copii se nasc bolnavi sau cu handicapuri (fizice sau psihice sau ambele) ceea ce induce o traumă suplimentară oricărei alteia. 

Astfel de cazuri apelează mai rar la seviciile private de psihoterapie. Pentru că rănile sunt atât de profunde şi dureroase încât foarte puţini copii au suficientă rezilienţă pentru a se ridica deasupra lor, a deveni adulţi funcţionali sau a apela la astfel de servicii din proprie iniţiativă. Din păcate, mulţi repetă acelaşi model şi nu ies niciodată din acest cerc vicios. Cei care ies sunt cei care au cel puţin o persoană de sprijin sau o instituţie care îi ajută. De aceea activitatea ONG-urilor este nepreţuită. Fiindcă salvează vieţi. La propriu.

Cei mai mulţi dintre noi însă nu am suferit din astfel de cauze. Cei mai mulţi dintre noi am experimentat doar suferinţa emoţională provocată de unul sau mai mulţi dintre următorii factori: abandon emoţional, respingere, umilire, nedreptate, ameninţări, învinovăţiri, indiferenţă, jigniri, devalorizări, critici, profeţii negative, sarcasm, ironii, comparaţii nefavorabile, minimalizări, condiţionări gratuite, retrageri afective (tăceri), lipsă, cinism, făcuţi de ruşine, minţiţi, pedepsiţi, etc. 

Culmea, de multe ori, cu cele mai bune intenţii. Pentru că cei care aveau grijă de noi nu ştiau cum altfel. Pentru că şi ei au fost crescuţi la fel. Sau pentru că au trăit în perioada comunismului când frica infesta orice comportament şi astfel nu au mai putut transmite mai departe tratamentul blând primit de la părinţii lor. 

Apoi creştem iar. Şi poate unele experienţe pe care le trăim nu sunt cele mai benefice. Poate avem o invăţătoare severă. Poate la şcoală se râde de noi. Poate nu reuşim să învăţăm prea bine. Poate suntem agresaţi. Poate asistăm la violenţă. Poate picăm un examen. Poate nu suntem buni la sport sau la muzică sau la matematică sau la orice. Poate suntem bârfiţi. Poate nu avem bani să mergem în tabere. Poate fata de care ne-am îndrăgostit nici nu se uită la noi. Poate băiatul cu care suntem iese cu cea mai bună prietenă. Poate suferim un accident. Poate ne îmbolnăvim. Poate ne moare cineva drag. Poate ne pierdem animalul de companie pentru totdeauna. Poate trebuie să ne mutăm. Poate părinţii divorţează. Poate se recăsătoresc. Poate nu ne place corpul nostru. Poate ... 

Poate mesajele pe care le primim prin educaţie nu sunt cele mai potenţatoare pentru noi. Poate ni se spune că nu avem voie, că nu putem, că nu merităm, că trebuie neapărat să ...., că nu trebuie niciodată să ..., că regula este ..., că abia atunci când .... etc. Sau „Eşti vai de capul tău!”, „Nu o să ajungi niciodată nimic” sau „O să se aleagă praful de tine”, „Cine te crezi?”, „Tu să taci!”, „Fiindcă aşa am spus eu!”, „Nu trebuie să îţi dau eu ţie explicaţii!”, „Vezi că-ţi trag una!”, „Atunci când o să fii la casa ta, acum eşti la casa mea şi faci cum spun eu!”, „Dacă faci aşa, nu te mai primesc acasă!”, „Nu ţi-e ruşine?” sau „Mă faci de ruşine!”/”Ce-o să spună lumea?” şi multe, multe altele ....  

Apoi devenim adulţi şi e posibil să ne confruntăm cu altfel de experinţe. Poate nu reuşim să ne găsim un partener. Poate partenul ne înşeală. Poate nu putem avea copii. Poate avem copii cu probleme. Poate părinţii ni se îmbolnăvesc sau poate mor. Poate ne pierdem serviciul. Poate avem un conflict cu cineva. Poate suferim un accident. Poate ne îmbolnăvim. Poate nu reuşim să trecem peste o pierdere. 

Cum ne putem simţi dacă trăim astfel de experienţe?
Probabil trişti, furioşi, dezamăgiţi, depresivi, răzbunători, aroganţi, umili, timizi, frustraţi, ruşinaţi, răzvrăţiţi, violenţi, fără speranţă, demotivaţi, deprimaţi, nefericiţi. 

Ce putem învăţa dacă suntem expuşi unor astfel de experienţe timp îndelungat? 
Putem învăţa să gândim negativ, să fim auto-critici, să ne învinovăţim, dar şi să dăm vina pe ceilalţi, să nu avem încredere în noi, să ne minimalizăm potenţialul, să nu ne recunoaştem talentele, să nu îndrăznim să visăm sau să avem aşteptări nerealiste, să fim pesimişti, să ne condiţionăm şi să îi condiţionăm şi pe alţii, să vrem să controlăm totul, să ne fie frică să avem relaţii, să evităm să intrăm în contact cu emoţiile noastre dureroase devenind dependenţi de muncă / băutură / mâncare / droguri / sex / jocuri de noroc, etc.

Şi astfel ne formăm despre noi şi despre alţii convingeri limitative care nu ne ajută, dar credem că ne protejează, preluăm inconştient modele, tipare şi programe ale părinţilor noştri chiar dacă nu ne convin, şi ajungem să atragem şi să repetăm în viaţa noastră de adulţi situaţii similare cu cele familiare in copilărie de care am vrea în mod conştient foarte tare să fugim. Dar dacă ajungem să conştientizăm aceste lucruri, după perioada în care ne întrebăm De ce? De ce eu? De ce mie? şi apelăm la psihoterapie avem şansa să descoperim ... 

De fapt ... cine suntem noi cu adevărat? 
Închipuiţi-vă că fiecare dintre noi suntem o floare. O floare care din centrul ei emană lumină. Dar din noi nu iese nici o lumină fiindcă floarea noastră e închisă de multe petale. Lumina este adevăratul nostru Sine, petalele sunt tot ceea ce acoperă adevărata noastră esenţă divină. Petalele care ne obturează lumina sunt programele preluate inconştient, sunt suferinţele, sunt rănile emoţionale, sunt convingerile limitative, sunt fricile, furiile şi tristeţile noastre, sunt traumele, eşecurile şi despărţirile prin care am trecut, sunt învinovăţirile, criticile şi acuzaţiile pe care ni le-am interiorizat, sunt tot ceea ce NU suntem noi! Sunt tot ceea ce NU înseamnă iubire!  Când facem terapie, începem să înflorim. Dăm încet încet pe rând fiecare petală la o parte, una câte una până când lumina din interiorul nostru e liberă să ne lumineze viaţa.

psihoterapeut, Mihaela Zaharia

*Pentru contact şi detalii despre sesiunile de psihoterapie, puteţi folosi formularul de mesaje de mai jos: