”Fiecare mecanism de apărare a fost, la un moment dat, o încercare (de obicei încununată de succes) de apărare a sinelui. Ceea ce lipsește fiecărui mecanism de apărare este opțiunea opusului său. Soluția în cazul unui mecanism de apărare limitant nu este îndepărtarea acestuia, ci dezvoltarea polarității opuse pentru a oferi echilibru și opțiune. Ca urmare, nu-l ”scăpați” niciodată pe client de strategii de coping/mecanisme de apărare; în schimb, creați mai multe opțiuni!”

Babette Rothschild practică psihoterapia din 1976 și este trainer din 1992. A locuit 9 ani în Danemarca, dar s-a întors înapoi în Los Angeles, California unde își continuă activitatea. A scris 6 cărți despre traumă. În România sunt traduse două, Corpul își amintește și Trauma: 8 strategii de vindecare, ambele apărute la editura Herald. 
Mai multe despre ea găsiți pe site-ul www.somatictraumatherapy.com.
Interviuri video găsiți pe youtube, precum cel de aici:

Cartea de față este împărțită în două părți: Teorie și Practică. 

În partea de teorie cuprinde idei precum: 

TSPT  (tulburarea de stress post-traumatic) se poate dezvolta la un individ ca reacție la trei tipuri de evenimente: 
1.    Incidente care sunt sau care sunt perceputa a fi amenințătoare pentru viața sau integritatea corporală proprie
2.    Faptul de a fi martor la acte de violență față de alții
3.    Aflarea despre acte de violență față de persoane apropiate sau despre moartea inopinată sau violentă a acestora
Acțiunile automate de supraviețuire ale sistemului nervos sunt lupta, fuga și înghețul sau colapsul. Dacă sistemul limbic percepe că nu este nici timp, nici forță pentru luptă sau pentru fugă și moartea poate fi iminentă, atunci corpul va încremeni. În această stare victima traumei intră într-o realitate modificată. Timpul se încetinește și nu mai există frică sau durere. În această stare, dacă are loc vătămarea sau moartea, durerea nu mai este resimțită la fel de intens. Reacția de îngheț ar putea, de asemenea, să crească șansele de supraviețuire. În cazul unui atac din partea unui om sau a unui animal, atacatorul își poate pierde interesul odată ce prada sa a murit, așa cum o pisică își pierde interesul față de un șoarece lipsit de viață. 

 Acestea sunt răspunsuri instantanee și instinctive la amenințarea percepută, ele nu sunt alese print-o deliberare rațională. Multe persoane care au suferit traume se simt foarte vinovate și rușinate pentru faptul că au înghețat sau că au rămas ”ca și moarte” și că nu au făcut mai mult pentru a se proteja pe sine sau pe alții prin luptă sau fugă. ”A face pe mortul” și a fi incapabil să ripostezi reprezintă reacții frecvente la violența fizică, precum violul și tortura. Este deosebit de frustrant să încă mai aflăm despre cazuri de viol care nu au fost admise în instanță pentru că victima nu a ripostat. În aceste cazuri, înțelegerea faptului că înghețul este automat facilitează adesea procesul dificil de iertare de sine. 

În cazul în care sistemul nervos continuă să fie activat în mod cronic, deși amenințarea a trecut și i-a supraviețuit, acesta constituie sindromul de stress post-traumatic în care evenimentul nu își ocupă locul în trecutul persoanei, ci este perceput ca având încă loc în prezent. 

Alte subiecte dezvoltate în prima parte a cărții sunt: memoria implicită și explicită, reziliența, atașamentul, disociere, abreacție, declanșatori traumatici, memoria în absența memoriei, condiționarea operantă, actualizarea dependentă de stare, simțurile și memoria somatică, memoria senzorială, emoțiile și corpul, emoțiile și trauma (anxietate/frică/teroare, rușinea/dezamăgirea de sine, suferința), disocieri și flashback-uri.

Partea a doua este foarte bogată în studii de caz: Charlie și câinele, Frank, Rodney, Daniel, Alex, Arnold, Cyntia, Fred, Angie, Carl, Grette, Bob, Sarah, Donna, Tom, Joanie, Teresa, Thomas, Lane, Helen, Kurt, Blair, Brad, Dorothy, Dorte, Ruth, Gail (două ședințe în detaliu, prima este prezentată în 10 pagini, a doua în 11 pagini).

Abordarea clienților începe cu evaluarea și clasificarea lor în cele două tipuri I și II:
Evaluarea clienților în tipul I (cei care au experimentat un singur eveniment traumatic) și Tipul II (cei care au fost traumatizați în mod repetat) și subtipurile:
-     IIA: indivizi cu traume multiple care au condiții de viață stabile ce le-au oferit suficiente resurse pentru a fi capabili să se pare evenimentele traumatice unele de altele. Acest tip de client poate vorbi despre o singură traumă la un moment dat și prin urmare, poate aborda traumele una câte una
-    IIB: cei atât de copleșiți de traume multiple încât sunt incapabili să separe un eveniment traumatic de altul. Clientul II B începe să vorbească despre o traumă, însă găsește repede legături cu altele și adesea lista se completează iar și iar
-     IIB(R): cineva cu un mediu de viață stabil, însă cu o complexitate a experiențelor traumatice atât de copleșitoare, încât nu și-a putut menține reziliența
-    IIB (nR): se referă la cineva care nu a dezvoltat niciodată resurse pentru a rezista.
Fiecare din acest tip are nevoi terapeutice diferite, mai ales în ce privește relația terapeutică și transferul. 
Indivizii de tipul I și IIA necesită de obicei mai puțină atenție pentru reacția terapeutică și dezvoltă un transfer mai puțin intens față de terapeut. Ei pot de obicei să treacă rapid la lucrul direct axat pe incidentul sau incidentele traumatice care i-au adus la psihoterapie. 
Pentru clienții de tipul II B (re)construirea resurselor prin intermediul relației terapeutice va reprezenta o condiție obligatorie pentru abordarea directă a amintirilor traumatice. 
În cazul tipului IIB(R) relația terapeutică va ajuta la refamiliarizarea clientului cu resursele pe care le-a avut, dar cu care a pierdut contactul din cauza naturii complexe și copleșitoare a traumelor pe care le-a suportat. 
În cazul tipului IIB(nR) relația terapeutică poate reprezenta întreaga terapie, construirea resurselor și a rezilienței care nu au fost niciodată dezvoltate. 
Oricum, lucrul direct cu amintirile traumatice nu ar trebui început înainte ca relația terapeutică să fie sigură pentru client și acesta să se simtă în siguranță cu terapeutul. Dacă nu există încredere, amintirile traumatice nu vor putea fi confruntate în mod constructiv. Până nu își dobândește încrederea în terapeut, clientul nu va avea un aliat alături de care să își confrunte traumele. 
Cel mai mare risc ca un client să ajungă copleșit și posibil re-traumatizat ca urmare a terapiei apare atunci când procesul terapeutic accelerează mai mult decât poate gestiona acesta. 

Studiile de caz prezentate în partea Practică a cărții demonstrează concepte precum: frânare și accelerare, evaluarea și apreciere, relația terapeutică, siguranța, dezvoltarea resurselor, respectarea diferențelor individuale, conștientizarea corporală, dezvoltarea conștiinței duale, tonusul muscular, flashbackuri, granițe fizice, separarea trecutului de prezent, consecințele traumei, conectarea conținutului implicit cu cel explicit.

Mi-au plăcut mult recomandările pentru exerciții fizice (cu unele contraindicații totuși): florări, ridicări de greutăți, exerciții cu greutatea corpului, etc. pentru întărirea tonusului muscular în special al brațelor (mărește încrederea în capacitatea de apărare) și al picioarelor (asigură stabilitatea).

Cartea o găsiți la Editura Herald, Cărturești, Libris.ro, Emag, etc. 

O recomand tuturor psihoterapeuților, dar și celor care au suferit traume și vor să meargă mai departe. 

Cu drag,

psihoterapeut Mihaela Zaharia