Aud destul de des din partea clienților din cabinetul de psihoterapie afirmația ”Mă compar cu alții.” De fapt, nu cunosc nici un om care să nu se compare cu alții. 

Toți o facem. Așa am fost învățați. Am interiorizat ceea ce am auzit despre noi în copilărie din partea adulților din jurul nostru (părinți, bunici, profesori). Așa credeau ei că ne motivează să învățăm mai bine la școală, să fim mai harnici, să lucrăm mai mult, să devenim mai ambițioși, etc. La unii dintre noi a funcționat. La unii nu. Dar în cazul tuturor, comparația cu alții a devenit o parte din dialogul nostru interior cu noi înșine. Pentru toată viața. 

Dacă ne comparăm cu alții și ieșim noi în avantaj, considerăm comparația un instrument eficient fiindcă ne simțim bine cu noi înșine. Dar astfel de cazuri sunt mult mai rare decât cele în care ne comparăm cu cei care sunt mai buni decât noi (au mai multe, pot mai multe, se bucură mai mult, etc). Pentru că acesta e genul de comparație ”motivantă” pe care l-am tot auzit copii fiind: ”Dar cum Costică poate și tu nu?”, ”Uite fata lui cutare ce harnică e, se trezește la 6 și mătură toată curtea, iar tu dormi până la 10!”. Iar efectul ei ... nu este prea benefic pentru starea noastră psihică. De aceea când oamenii ajung în cabinetul de psihoterapie se plâng că se compară cu alții. Nu sunt nici indiferenți, nici bucuroși că o fac.
Însă comparația, ca multe alte lucruri, are și aspecte negative, și aspecte pozitive. 

Iar părinții noștri aveau dreptate ... într-o privință: comparaţia poate avea un efect motivant – atunci când ne comparăm cu cineva doar puțin mai bun decât noi sau chiar mai mult și mult mai mult, dar doar atunci când credem că suntem în stare și noi să ajungem la același nivel!
Când diferenţa e prea mare sau când nu avem încredere în noi, în capacităţile şi potenţialul nostru de a fi în stare să devenim şi noi la fel ca cel cu care ne comparăm – atunci comparaţia devine invidie şi are un efect demotivant. Acesta este de fapt tipul specific de comparație de care se plâng mulți clienţi în psihoterapie. 

Când diferenţa dintre noi şi celălalt este percepută mică sau când e mare, dar avem încredere în noi că o putem parcurge, atunci comparaţia devine admiraţie şi are un efect motivant. Chiar şi atunci când presupune din partea noastră un efort considerabil pe termen lung. Mulţi dintre oamenii de succes din perioada actuală (precum Richard Branson, Tonny Robbins, Grant Cardone, Darren Hardy, etc) au fost motivaţi de alţi oameni de succes pe care i-au luat ca model.

Deci, ceea ce face diferenţa între invidie şi admiraţie este încrederea sau lipsa încrederii în potenţialul propriu. 
Când invidiem pe cineva, undeva în adâncul nostru, nu credem că noi vom ajunge vreodată la nivelul acelei persoane, ceea ce ne face să nu se simţim bine cu noi înşine şi să trăim o stare emoţională negativă (mai mult sau mai puţin conştientizată) de care încercăm să scăpăm automat prin reacţii nu prea măgulitoare precum evitarea acelei persoane, criticarea ei, găsirea unor defecte și accentuarea lor, bârfa cu alți oameni, etc. Dacă nu le-am practicat vreodată, sigur le cunoaștem din ipostaza în care noi am fost cei invidiați. Iar dacă tot nu, e suficient să  le identificăm citind pe facebook comentariile unor oamenil despre vedete și personalități. 

Când însă admirăm pe cineva, acest lucru presupune că avem încredere în capacităţile noastre şi în potenţialul nostru de a fi la acelaşi nivel cu persoana respectivă în aspectul pe care îl admirăm. Gândim ceva de genul ”Dacă el/ea a putut, înseamnă că pot și eu!” Atunci ne simţim bine cu noi, ne simţim energici şi motivaţi, ne ambiţionăm să muncim mai mult, să depunem mai mult efort ca să ajungem şi noi mai repede la acel nivel. Iar reacţiile noastre vis-a-vis de persoana admirată sunt total opuse faţă de cele determinate de invidie: îi adresăm complimente, îi căutăm compania cât mai des, îi sorbim fiecare cuvânt, o întrebăm sau îi cerem sfaturi când avem nevoie, vrem să îi fim de folos la rândul nostru, ne mândrim în fața altora că o cunoaștem, iar când e vorba de o persoană publică pe care nu o cunoaştem personal îi citim articolele, ne abonăm la newsletterele ei, o urmărim pe facebook şi instagram, îi vizionăm interviurile pe youtube, îi citim cărţile, etc. 

Ce nu știau părinții noștri e că nu comparația  în sine motivează, ci admirația!  Iar admiraţia se bazează pe încrederea în sine, dar ei săreau peste acest pas, fără să îl construiască! Deci doar când consideri că poți și tu, atunci nu mai simți invidie, ci admirație. 

O altă comparație specifică din partea părinţilor e cea cu fraţii și surorile. De foarte multe ori clientul face mărturisiri de genul „Fratele meu era preferatul mamei!” sau „Mama mea o prefera pe sora mea că ea învăţa mai bine / era mai cuminte.” Deși foştii copii au devenit acum adulți raţionali şi spun că ”înțeleg”, starea lor emoțională profundă nu diferă prea mult de ceea ce trăiau în copilărie când nu aveau raționamentul justificativ de partea lor. 
În plus, se mai practicau și  comparaţiile cu rudele: „Eşti leneş ca taică-tu!” sau „Eşti prost ca mă-ta!” 

Poate erai mai încet, poate luai note mai mici, poate erai mai fricos, poate, dar aveai alte calități despre care nu se spunea nimic. De regulă, nu se făcea o comparație echitabilă: Tu ești mai bun la matematică și fratele tău e mai bun la chimie, hai ajutați-vă unul pe altul! De obicei, comparația mergea mereu în același sens, copilul defavorizat era comparat negativ cu cel preferat. În general cu cel mai mare sau cu băiatul familiei. Pentru că, din nou, scopul era să te motiveze să te schimbi, să te îmbunătăţești. Câți părinți nu răspund acum, când copiii lor adulți îi întreabă de ce erau mereu comparați: ”Credeam că așa te motivez!” 

Pericolul cel mai mare e că noi transformăm vocea părinților în dialog interior și auzim în mintea noastră toată viața același tipar de comparație în care doar conținutul se schimbă.  Și dacă atunci când eram mici eram comparați doar cu cei din mediul nostru imediat (frați, surori, colegi, prieteni, vecini, rude), acum, prin intermediul internetului ne putem compara cu tot mapamondul. Și oricând, oriunde există cineva care e mai bun decât noi în orice aspect! Ceea ce creează o presiune foarte mare și întărește și mai mult convingerea că mereu există cineva mai bun ca mine și urmare ... ”eu nu sunt suficient de bun” sau ”nu merit” sau ”nu sunt în stare”.

Ce rămâne în urmă sunt două variante: ori accepți părerea părinților crezând că alții sunt mereu mai buni, tu nu ești în stare și nici nu are rost să încerci, ori încerci toată viața să demonstrezi că ei nu au dreptate, că tu poți, că ești în stare, sperând (conștient sau inconștient) ca ei în final să îți recunoască meritele și să îți vadă potențialul pe care nu l-au văzut în copilărie. 



Însă, când un psihoterapeut aude că te compari cu altcineva, lui acest lucru îi mai spune ceva.
Îi spune că motivul pentru care te compari cu altcineva are o valoare importantă pentru tine. 

Invidiezi un bărbat care conduce o anumită mașină pentru că ți-ar plăcea și ție să ai o astfel de mașină. 
Nu invidiem niciodată un cerșetor fiindcă nu ne dorim să ajungem vreodată ca el.  
Nu invidiezi o familie cu 7 copii, dacă tu nu ai visat niciodată să ai 7 copii. 
Dar poţi invidia o femeie slabă dacă a fi slabă are o valoare pentru tine şi încă nu eşti. 

Eu, de exemplu, nu invidiez niciun alpinist care a cucerit Everestul pentru că pe mine nu mă interesează deloc cucerirea munților. Îmi place să admir un peisaj frumos, dar eu nu găsesc o plăcere prea mare în a urca o pantă cu o greutate în spate. Şi mai ales nu îmi doresc să fiu vreodată în locul lui pentru că eu urăsc frigul.

Dar invidiez și am invidiat toată viața femeile cu părul foarte lung. Deși am avut  mereu părul lung (excepție când eram foarte mică și nu a fost alegerea mea), nu am putut să am vreodată părul lung până la fund, așa cum reușesc alte femei la care mă uit mereu cu jind atunci când le întâlnesc. 

Aşadar, comparaţia, invidia şi admiraţia ne arată că avem în noi sădită o dorinţă de a avansa, de a merge înainte, în sus, de a tinde mereu către ce considerăm că e mai bun, mai frumos şi mai valoros pentru noi, că viaţa tinde inconştient spre îmbunătățire.

Personal, cred că e cam nerealist pentru noi, oamenii obișnuiți, să renunțăm cu totul la comparații, dar cred că le-am putea folosi în folosul nostru dacă le păstrăm pe cele motivante și renunțăm la cele demotivante. Iar primul pas e să facem distincția între acestea două și să le identificăm corect. Cum? Observând foarte sincer ce stare emoțională avem când le gândim. Dacă nu ne convine cum ne simțim, le putem modifica.

Eu sunt genul care mă compar cu alții în mintea mea negativ. Pentru că niciodată nu mi s-a spus că sunt mai bună ca alții. Dacă luam 8, de ce am luat 8 când cutare a luat 10? Dacă luam 10 era ”normal”, că doar eram deşteaptă. Așadar, am mers pe același tipar de gândire toată viaţa. 

De exemplu, am intrat la facultate când erau 9 candidaţi pe loc şi doar 40 de locuri (nu existau locuri cu taxă atunci), dar nu am simţit că am făcut ceva deosebit, era „normal” să intru la facultate din prima (deși destul de mulți colegi de-ai mei intraseră a doua oară) și era absolut exclus să nu intru. Din contra, pentru că am intrat pe locul 20, m-am simțit mereu ... pe la mijloc. Abia acum, după zeci de ani, scriind acest articol (!!) m-am gândit să folosesc comparația ... invers, adică în folosul meu. Așadar, am calculat PENTRU PRIMA DATĂ faţă de câţi alţi copii am fost eu mai bună când am intrat la facultate: faţă de 340! De ce nu mi-a trecut niciodată prin minte să gândesc așa până acum? Pentru că nimeni nu mi-a spus vreodată un raţionament de acest gen. Din contră, pe tiparul de raținonament pe care îl aveam deja interiorizat, am găsit cu ce alt conținut să îl umplu. Cu cine mă comparam eu după ce am intrat la facultate astfel încât să îi cred pe alții mai buni? Cu colegii mei care făcuseră 5 ani de liceu pedagogic care citiseră deja cărți pe care eu, terminând profil mate-fizică nu le citisem și a trebuit să le recuperez petrecând multe ore în biblioteca facultății. Mda, eu mă simţeam prost că nu auzisem în viaţa mea de cartea ”Emile sau Despre educaţie” de Jean-Jacques Rousseau, dar nu m-am gândit niciodată să mă compar cu cei care nu au intrat deloc la facultate!

Care ar fi fost implicațiile dacă aș fi avut la îndemână și tiparul opus, adică de a mă compara în sens pozitiv, firește fără să cad în extrema mândriei și aroganței (ceea ce iar, era exclus să se întâmple în familia mea)? Cel mai probabil aș fi îndrăznit să fac mult mai multe lucruri față de câte am făcut. Ceea ce nu ar fi stricat deloc. Și cred că nici vouă. 

Deci, dacă vă surprindeți comparându-vă cu alții în sens negativ, aveți mai multe variante:
-    Identificați care e valoarea importantă pentru voi care vă face să vă comparați și căutați să vi-o îndepliniți prin alte căi.
-    Chestionați-vă părerea despre capacitatea proprie de a face și voi acel lucru și dacă identificați o credință limitativă, lucrați asupra ei – în terapie sau pe alte căi.
-    Căutați și o comparație opusă privind alte aspecte, comparație care vă motivează să acționați în continuare în direcția de creștere personală sau profesională.
Firește, a patra variantă e să faceți psihoterapie 😊

psihoterapeut Mihaela Zaharia