Clientul e un bărbat, vârsta în jur de 40 de ani.
În ședința de psihoterapie anterioară am explorat împreună o situație problematică actuală. Am identificat ca prezentă o stare cum că ”i s-a luat ceva” de care era atașată convingerea că ”e pierdut”. 

Explorând mai departe când a mai simțit această stare, descoperim în ședința actuală că aceasta are legătură cu un accident de mașină petrecut când el avea 8 ani. Cu puțin timp înainte, era împreună cu tatăl și cu fratele său într-un magazin de jucării. Băiatul a vrut o jucărie, dar tatăl lui nu a fost de acord să i-o cumpere. Au ieșit din magazin, tatăl a traversat primul strada și i-a cerut fratelui său mai mare să aibă grijă de el. Clientul nu mai ține minte dacă fratele lui a vrut să îl ia de mână și el nu a fost de acord sau nici nu a vrut, cert a fost că fratele lui a traversat strada și l-a lăsat în urmă. Iar când băiețelul a vrut să traverseze (în urma tatălui și fratelui său), l-a lovit o mașină condusă de un șofer neatent. 
În această sesiune nu am explorat mai departe perioada de spitalizare, ci am urmat firul stării emoționale și a convingerii inițiale:
Terapeut: - Hai să analizăm mai în detaliu experiența cu accidentul de  mașină. Poți să simbolizezi cu piesele de lemn situația de la locul accidentului?
(*În psihoterapia neurolingvistică (NLPt) folosim ca suport extern piese mici de lemn colorate, pe care noi le numim ”cuburi”, deși au forme diferite)
Clientul ia piese de lemn colorate de diverse mărimi și forme și le așază ca și cum ar fi: trecerea de pietoni, semaforul care era verde, tatăl lui, fratele lui, el și mașina care l-a lovit. 
Observ scena și realizez că ceva nu se potrivește cu un detaliu al poveștii, anume că accidentul de mașină a avut loc în altă țară decât România. 
Așadar, intervin: - Când am fost în țara X, eu nu am avut timp să mă obișnuiesc cu trecerile lor de pietoni, nu știam niciodată în ce parte să mă uit când traversam, așa că de fiecare dată mă uitam în ambele părți. Când traversăm în România ne uităm prima dată în partea stângă, că mașinile vin din stânga, da?
Client: - Da. 
Terapeut: - Atunci mașina care te-a lovit din ce parte venea? 
(Cubul care simbolizează mașina e așezat ca și cum vine din stânga, ca în România)
Client: - Aaaaa, venea din dreapta! 
(Mută mașina în dreapta) 
Terapeut: - Și tu când ai traversat în ce parte te-ai uitat?
Client: - Probabil în stânga. Și în față la tatăl și fratele meu. Nu m-am uitat în sens opus. Așa fac mereu, sunt atent doar la ceva și apoi mă trezesc cu surprize din partea cealaltă la care nu am fost atent. Sunt pierdut, nu sunt atent la ce trebuie să fiu atent. De multe ori îmi spun când mă analizez: ”Uau, ce bine/ușor/frumos era ...  și eu nu eram atent, eu nu vedeam asta!” Și mă critic și îmi spun după aceea ”Cum am putut să nu văd asta?”
Terapeut: - Crezi că dacă ai fi fost atent și ai fi văzut mașina, nu ai fi fost rănit chiar dacă tatăl și fratele tău nu te-ar fi luat de mână și șoferul tot ar fi fost neatent? 
Client: - Da.
Terapeut: - Atunci hai să rescriem scena accidentului ca și cum tu ai fi fost atent! Uită-te la cum ai așezat cuburile, apoi ridică-te în picioare, închide ochii și adu-ți aminte unde erai exact înainte de a traversa. 
Client: - Eram la margine. 
Terapeut: - Ok. Ce faci acum? 
Client: - Mă uit la fratele meu cum e în fața mea, dar apoi îmi iau privirea de la el și mă uit în stânga. Apoi îmi aduc aminte că trebuie să mă uit în dreapta și mă uit în dreapta. Văd că vine o mașină, dar mă gândesc că oprește că semaforul e verde și fac un pas în față. Apoi îmi dau seama că șoferul nu încetinește, deci pare că nu mă vede și ...
Începe să plângă, îi dau un șervețel și după un timp intervin iar:
Terapeut: - Acum ce are nevoie corpul tău să facă ca să te apere?
Client: - Să se dea în spate.
Terapeut: - OK, dă-te în spate!
Clientul face doi pași în spate și începe iar să plângă. După ce se liniștește, îl rog să repete încă o dată scena. După ce se liniștește iar, continuăm.
Terapeut: - Acum, după ce te-ai salvat, ești întreg și mașina a trecut, semaforul e verde, ce vrei să faci?
Client: - Să traversez.
Terapeut: - Traversează!
Clientul traversează pe trecere (și-o închipuie pe jos pe gresia din cabinet). Ajunge în partea cealaltă unde îl așteaptă tatăl și fratele lui.
Terapeut: - Fă ce îți vine să faci acum.
Clientul îi spune tatălui său: - De ce nu m-ai luat de mână să traversăm împreună? 
Își imaginează cum tatăl lui își cere scuze, se îmbrățișează, apoi îl ia de mână și merg toț trei acasă. 

În urma exercițiului identificăm noile convingeri potențatoare: Pot să fiu atent. Pot să mă uit în stânga și în dreapta, în jurul meu la 180 de grade și chiar la 360 de grade dacă e nevoie să mă întorc. 

În săptămâna următoare a avut de exersat uitatul stânga-dreapta și împrejur.

În plus, opțional, a avut de cumpărat o jucărie pentru el (cât mai asemănătoare cu cea pe care și-a dorit-o când avea 8 ani, ținea minte și acum ce jucărie era, dar nu se mai găsește) și/sau de mers într-un magazin cu un copil (de care e atașat) căruia să îi cumpere o jucărie aleasă de copil. 
(Pentru cazul în care el a fost cel care nu a vrut să îi dea mâna fratelui său fiindcă era supărat că tatăl nu i-a cumpărat jucăria, deși nu știm concret acest lucru)

În perioada următoare a avut de lucrat pe strategia de ”a putea să se lipsească” de ceea ce își dorea, ceea ce ducea la minimalizarea importanței sau la amânare și a reușit să facă lucruri la care visa de mult (să viziteze anumite locuri, de exemplu) care l-au relaxat și împlinit.

Pe termen lung, a avut și de echilibrat strategia de a se ancora în prezent doar focalizându-se pe detaliile din imediata apropiere (în special în față) la care era foarte bun cu strategia de a fi atent și la lucrurile din depărtare, de a le localiza în spațiu într-un arc de cerc cât mai mare și eventual și de a le anticipa mișcarea – în principal, pentru a se simți în siguranță, mai ales pentru că nu trăia mereu în același mediu.  

Ca atunci când intri într-un vagon de metrou, identifici un loc liber, te așezi, apoi te uiți în jur să vezi ce persoane mai sunt (cel mai probabil inconștientul evaluează care sunt ok și care sunt potențial periculoase și după ce s-a asigurat că ești în siguranță te lasă să ...), îți deschizi telefonul și stai cu ochii în el până auzi că se deschid ușile sau că urmează stația unde ai de gând să cobori. Nu-i așa? 😉

psihoterapeut Mihaela Zaharia