De frică, nu! Share Written By Mihaela Zaharia Tags 2009-07-24 „Dacă principele cârmuieşte numai prin legi şi pedepse, atunci oamenii vor evita să facă răul de frică, nu din convingere. Dar dacă principele se dă pe sine însuşi ca exemplu de virtute, conformându-se riturilor, poporul se va abate de la rău din convingere şi astfel va păşi pe calea virtuţii.” (Învăţăturile lui Confucius) De când eram mică am auzit expresia “Să fii cuminte şi să asculţi pe mama / pe tata!” O aud frecvent şi acum spusă mai ales de alţii copiilor mei. E general acceptat ca standard al reuşitei tale ca părinte măsura în care ai un copil ascultător sau nu. Şi uneori se ajunge la acest deziderat fără să ne mai intereseze cum. Ştim foarte bine ce vrem să facă diferit copiii noştri şi facem orice să îi determinăm în acest sens. Însă având doar acest scop în minte uitam să ne mai întrebăm şi care vrem să fie motivele lor pentru care fac într-adevăr ceea ce le spunem noi să facă. Oare nu e la fel de important sau chiar mai important ce motivaţii au ei să fie “ascultători”? Unii copii devin foarte ascultători, dar dacă eşti atent îţi dai seama că ei îşi ascultă părinţii de ... frică. De frica de a nu fi bătuţi ( “Dacă nu eşti cuminte, îţi dau eu o mamă de bătaie!”, “Dacă mai loveşti fetiţa, îţi dau eu una să vezi cum e!”), de frica ameninţărilor pe fond afectiv (“Dacă nu vii acum în casă, mami pleacă şi te lasă singur afară!”, “Dacă nu mănânci tot, tati nu te mai iubeşte!”, “Dacă o superi pe bunica, se îmbolnăveşte!”), de frica consecinţelor impuse prin acţiunea negativă a părinţilor ( “Dacă mai faci gălăgie cu fluierul acela, am să ţi-l rup!”, “Dacă strici bicicleta am să o dau altui copil care are mai mare grijă de ea!”). E firesc ca unui copil să îi fie teamă de ceea ce ar putea să se întâmple rau, dar a-i fi frică de proprii părinţi nu contribuie în mod pozitiv la formarea unei stime de sine, a încrederii în gândirea şi forţele proprii, a iniţiativei şi a capacităţii de a lua în mod liber decizii sănătoase. Dacă preluăm fără să analizam din punct de vedere psihologic vorbe de genul “copiii trebuie să ştie de frica părinţilor”, ajungem să ne sabotam singuri întregul nostru efort de educaţie, chiar fără să ne dăm seama de consecinţele negative pe care sigur nu ni le dorim. Din fericire există şi alte alternative la care putem apela în locul exprimărilor de mai sus. Există alternativa consecinţelor naturale sau logice sau cel putin netraumatizante: “Dacă mai ţopăi aşa pe leagăn, s-ar putea să se rupă şi nu mai ai pe ce să te dai.”, “Dacă mai sufli în pahar apa se poate vărsa pe tine.” “Stăm în casă fiindcă plouă şi nu mai putem merge la pădure.” Există raţionamentul logic: “Ştiu că plângi fiindcă vrei să stai cu mami acasă, dar vrei să îţi cumpăr şi jucării, nu? Iar jucăriile se cumpără cu bani, iar banii se fac la servici. Deci, dacă mai vrei jucării, trebuie să mă duc la servici să fac bani pentru ele.” Existî alternativa exprimării nevoilor mele ca părinte: “Trebuie să ajungem repede acasă să mă schimb şi să plec la medic fiindcă am programare şi mă aşteaptă.” Sau a aflării nevoilor lui: “Deci ai lovit fetiţa fiindcă nu îţi dădea camionul. Cum puteai să îl obţii altfel?” Putem de asemenea să le spunem copiilor exact ceea ce asteptăm de la ei fiindcă de multe ori le spunem ce o să se întâmple rău dacă greşesc, dar nu le spunem cum să facă lucrurile bine: “Ţine amândouă mâinile la acelaşi nivel pe funii, dacă ţii una mai sus şi una mai jos, leaganul se mişcă strâmb şi poţi să cazi”. Sau putem să le oferim alternative: “Poţi să stai jos pe bancă sau să te joci cu mingea, dar nu ai voie să dai cu picioarele în coşul de gunoi”. Uneori chiar sunt mult mai importante motivele copilului de a face un anume lucru şi nu rezultatul comportamentului lui. Există o vorbă care spune că se pot face lucruri negative din motive corecte care chiar este valabilă în aceste cazuri. Citisem cândva o povestire de care mi-a adus aminte şi fetiţa mea la un moment dat (avea un an şi ceva) când m-a chemat bucuroasă în bucătărie să îmi arate ce a reuşit să facă singură. Reuşise într-adevăr să verse laptele dintr-o sticluţă de plastic în căniţa ei, dar doar un sfert, restul de trei sferturi fiind pe scaun şi pe jos. Bineinţeles că mai importantă a fost initiaţiva ei de a se descurca singură decât mizeria facută încât am laudat-o şi am şters amândouă laptele vărsat. Povestea citită era despre un băieţel care îşi întâmpină seara tatăl la uşă spunând “Tati, eu sunt harnic!”. Întrebându-şi soţia ce s-a întâmplat, ea i-a povestit că a intrat în bucătărie şi l-a văzut pe băieţel pe scaun lângă masa cu farfurii pe care vărsase aproape toata apa dintr-o sticlă luată din frigider. Nervoasă, a vrut sa îl certe pentru ce-a facut, dar s-a oprit şi l-a intrebat: - - Ce ai încercat să faci cu apa? - - Am încercat să te ajut. - - Cum adică? s-a mirat ea. - - Am spălat farfuriile pentru tine. - - Şi de ce ai folosit apă din frigider? - - Fiindcă n-am putut să deschid robinetul de la chiuvetă. - - Ok, ia gândeşte-te ce ai putea să faci diferit data viitoare ca să fie mai puţină mizerie? Copilul s-a gândit puţin timp şi a spus: - - Să le spăl în cadă! - - Hmm, vasele nu se spală în cadă. Dar ce zici dacă data viitoare m-ai chema să-ţi dau drumul la robinet şi să le speli în chiuvetă, stând în picioare pe scaun? - - Îmi place ideea asta. - - Şi acum ce zici să facem cu mizeria? - - Să aducem nişte prosoape şi să ştergem apa. - - Ok, hai să facem curat. Important nu e ca bucătăria să fie mereu curată, importanta e lecţia pe care o învaţă copilul, concluziile pe care le trage şi ceea ce îşi spune despre sine în mintea lui după aceea. Dacă mama ar fi reacţionat negativ şi l-ar fi certat pentru mizeria făcută, atunci copilul s-ar fi simţit vinovat, ruşinat, umilit, dezamăgit şi i-ar fi spus seara tatălui: “Eu sunt un copil rău!” Plus că data viitoare n-ar mai fi încercat să ajute pe nimeni de frica de a face ceva greşit şi de a fi iar certat. Dar cum toţi vrem să avem copii care să se simta apreciaţi, încrezători în sine, cu iniţiativă şi descurcăreţi ... - să fim atenti ce motive sădim în ei când vream să îi educăm să fie ascultători, - să ne întrebăm ce preferăm să-şi spună în mintea lor despre ei înşişi după aceea, - şi să apreciem intenţiile lor pozitive atunci când evaluăm un comportament, chiar dacă ceea ce vedem în acel moment, e într-adevăr un rezultat dezastruos.