Fraţi fără rivalitate Share Written By Mihaela Zaharia Tags 2009-07-24 Fiindcă am fost singură la părinţi, întotdeauna mi-am dorit cel puţin doi copii. Pe care acum îi am, o fetită Ioana, de aproape 5 ani şi un băieţel, Robert de doi ani jumate. Şi fiindcă mi-am dorit foarte mult ca ei să se înţeleagă bine am început să lucrez la asta înainte de a avea al doilea copil. Aşa că i-am prezentat fetiţei mele beneficiile de a avea un frăţior sau o surioară ceea ce nu a fost greu deloc fiindcă era oricum atrasă de toţi bebeluşii din parc. Ceea ce am reuşit a fost peste aşteptări: în fiecare dimineaţă se ducea la uşă şi întreba Când vine bebe? Când vine bebe? L-a simţit când era în burtică, a ştiut din timp că voi pleca la spital şi mă voi întoarce cu bebe iar ea va rămâne acasă cu tati şi buni şi va veni şi ea în vizită. Când am venit acasă însă am avut o problemă deloc anticipată fiindcă nu citisem despre aşa ceva în nici o carte: fetiţa mea a început să plângă că vrea ea ... să alăpteze bebeluşul! Acesta a fost doar începutul, frumos de altfel, dar de atunci fiecare zi împreună are un scop în plus: crearea unei bune relaţii între ei. Datorită specificului activităţii mele, ştiu din păcate multe istorisiri ale unor adulţi cum că problemele lor de acum îşi au cauza în diferenţierile pe care le-au făcut părinţii lor între ei şi fraţii lor - între fratele mai mare şi cel mai mic sau între băieţi şi fete. De regulă cel mare fiind cel căruia i s-a dat în grijă fratele mai mic, cel maturizat prea devreme, dar şi cel învinovăţit din start fără a i se asculta vreodată punctul de vedere – iar fata fiind cea care avea de făcut multe treburi casnice - curat în casă, mâncare, aranjat masa, spălat vase, iar băiatul fiind cel care avea dreptul să facă ce vrea el în acest timp doar fiindcă „e băiat”. Efectele în timp, în afară de relaţiile nu chiar optime între ei, s-au simţit mai ales asupra relaţiilor cu ceilalţi – în principal cu partenerul, în cazul în care acest lucru nu a fost pe deplin îngreunat de diferenţele între sexe făcute în copilărie. Şi cum nu-mi doream asemenea repercursiuni asupra copiilor mei, încerc să am grijă întoteauna să nu induc o competiţie nesănătoasă între ei. Cum am făcut asta? Prin abordarea copiilor individual şi nu „egal” Am învăţat că a trata „egal şi uniform” proprii copii nu e întotdeauna calea optimă ca ei să se simtă iubiţi la fel, ci mai degrabă să satisfaci nevoile fiecăruia, care pot fi diferite. Principiul nu e „să le dau să bea aceeaşi cantitate de apă, ci să dau fiecăruia câtă apă are nevoie ca să nu-i mai fie sete”. Aşa că la replici de genul „El are mai multă omletă decât am eu!” replica mea nu e „Ba, nu, are la fel. V-am pus egal”, ci „Vrei mai multă omletă? Vrei să-ţi mai pun de la mine? Sau ţi-e foame aşa de tare şi mai vrei ceva de mâncare? Ce mai vrei să mânânci?” Justificările că totul este egal nu se termină niciodată (de exemplu: „El a avut mai multe prăjituri decât mine, - Nu, a avut la fel. V-am pus câte patru prăjituri în farfurie. – Dar ale lui erau mai mari! – Nu erau mai mari, le-am tăiat la fel.”) iar copilul poate oricum să rămână cu impresia că el a fost cel nedreptăţit faţă de celălalt. Pe când dacă i te adresezi direct nevoii lui, atunci se simte înţeles şi îngrijit şi nu mai are motiv să se plângă. Pe de altă parte, nu pot fi mereu egală în manifestările faţă de ei şi cred că nici o mamă nu poate fi. Aşa că i-am încurajat să îmi spună ei ce anume vor de la mine. Şi mă trezesc uneori cu fetiţa mea spunându-mi „Fă-mi şi mie ce i-ai făcut lui Robert!” – referindu-se mai ales la luat în braţe sau alte manifestări fizice, caz în care o iau şi pe ea la fel în braţe. Însă, chiar dacă nu am probleme cu gelozia copilului mai mare, am probleme cu gelozia copilului mai mic. Dar şi el a învăţat să verbalizeze ce nu-i convine în loc să împingă sau să lovească, când îl întreb „ce vrei?”, însă spunându-mi expresii de genul: „Vreau numai eu în braţe (la mine), nu Ioana! – Vrei să te iau numai pe tine în braţe? Da – Dar şi Ioana vrea în braţe, ce facem acum?” – situaţie în care e nevoie de soluţii creative cum ar fi: eu îl ţin pe el în braţe şi el o ţine în braţe pe Ioana şi îi cuprind cu braţele pe amândoi – astfel încât toată lumea e mulţumită (Ioana nu comentează nimic la o astfel de poziţie) – şi ei se simt iubiţi amândoi. Eliminarea comparaţiilor Ce am mai eliminat? Am eliminat comparaţiile şi le-am cerut şi celorlalţi care interacţionează frecvent cu copiii noştri să renunţe le ele. Mie oricum nu mi-au plăcut niciodată când am fost copil. Şi în discuţiile noastre expresii de genul „Uite Robert mănâncă, hai mânăncă şi tu” au devenit „Haideţi să mâncăm împreună!”, sau „Doar Ioana merge la grădiniţă, tu nu” – „Şi tu ai să mergi la grădiniţă – la anul”. Într-un fel am folosit comparaţiile în sens invers insistând pe faptul că amândoi pot să fie la fel ca fratele care e deja aşa cum am dori noi. În loc de „Nu poţi să-ţi pui / de ce nu poţi să-ţi pui şi tu hainele la loc ca sora ta? – folosesc: „Şi tu poţi să-ţi pui hainele la loc la fel ca Ioana, aşa-i?” . Iar expresiile utilizate fecvent au devenit: împreună, cu toţii, la fel, şi tu ..., ai să fii şi tu la fel, ai să poţi şi tu ca ... (sora ta), poţi şi tu la fel de ... (repede, bine, frumos, etc). Formarea treptată a comportamentului dorit O mare parte din conflictele dintre ei este provocată de faptul că vor aceeaşi jucărie în acelaşi timp. Pe care Robert nu vroia să o dea şi mai mult, o apăra de cele mai multe ori muşcând, ciupind sau împingându-şi sora. Ea uneori reacţionează aproape la fel, de multe ori, nu. Ioanei i-am explicat că Robert nu ştie cum să facă altfel, aşa că trebuie să îi arătăm noi cum să ceară o jucărie fără violenţă ca să aibă de la cine să înveţe. Ca să înveţe să dea, cu Robert am luat-o treptat, începând cu ... vitamine bombonele. Când erau amândoi lângă mine îi dădeam doar lui în palmă două bucăţi, ca el să îi dea una surioarei lui. Apoi i le dădeam doar lui când ea nu era de faţă şi trebuia să îşi caute sora în altă cameră ca să îi dea porţia ei. Provocare a fost să o păstreze până Ioana ... se trezeşte, atunci când îi dadeam lui două vitamine şi ea dormea, fiindcă la început dacă vedea că Ioana doarme, le mânca. Dovada succesului a fost când avea un an jumate şi el fiind afară în curtea bunicilor a primit o pungă cu mentosane din care a luat una şi apoi s-a chinuit să urce scările la casă să-i ducă punga şi surorii lui. Fireşte acest comportament a fost întărit de fiecare dată prin laude şi îmbrăţisări astfel că acum oriunde aş fi doar eu cu el şi el primeşte ceva, cere ... două bucăţi, una pentru surioara lui de acasă. Recunoaşterea sentimentelor şi rezolvarea conflictelor Când cearta pe aceeaşi jucărie e în toi şi ajung la ei, dacă nu s-au lovit, verbalizez din prima ceea ce cred că simt sau vor ei. „Eşti supărată fiindcă vrei păpuşa şi Robert nu ţi-o dă şi ţie?” Eşti supărat că Ioana a tras de păpuşa din mâna ta?” – şi obţin un da din partea fiecăruia, iar ei se simt înţeleşi. Apoi îi întreb pe ei cum am putea rezolva situaţia: „Am doi copii care vor aceeşi păpuşă. Ce facem acum?” Uneori obţin idei creative la care eu nu m-am gândit anterior, mai ales din partea Ioanei („Hai s-o legănăm amândoi!”) Uneori provocarea continuă fiindcă Robert nu e de acord cu ele. Atunci e nevoie să mai insist să aflu motivele pentru care vor amândoi acelaşi lucru şi ulterior stabilim cine foloseşte primul păpuşa şi pentru cât timp. Dacă au apucat să se lovească, e întâi îngrijit cel lovit (luat în braţe, mângâiat, dat cu cremă eventual) pănă se linşteşte. Dacă furia e în floare, cel furios este ţinut pe loc sau mai departe pentru a nu-l lovi pe celălalt. Când apele se liniştesc aflu despre ce e vorba, ce anume s-a întâmplat ce jucărie au vrut, care sunt motivele pentru care vor lucrul respectiv,etc. Însă în cazurile în care se lovesc fiindcă ştiu că nu au voie, jucăria îmi revine mie. Şi discutăm cum ar putea să facă diferit data viitoare. Îmi amintesc acum de o situaţie trăită în parc în care Ioana (la 3 ani) luase mingea altei fetiţe care o fugărea fiindcă o vroia înapoi. După ce s-au fugărit de câteva ori în jurul unei căsuţe, Ioana s-a oprit şi îi spune fetiţei: „Eu am învăţat la grădi că dacă vrei ceva trebuie să spui te rog frumos şi merci”. Fetiţa i-a spus cuminte „Te rog fumos!” , dar Ioana tot cu mingea în mână îi spune: „Trebuie să spui şi merci!” – moment în care noi mămicile am izbucnit în râs şi am început să îi explic Ioanei să se aştepte la merci după ce dă mingea, nu înainte. Deci uneori, e nevoie doar de un te rog frumos pentru ca un conflict să fie evitat şi e bine ca celălalt să ştie asta dinainte, fie că e un frate sau un alt copil. Şi nu, conflictele nu au disparut, doar că sunt mai rare. Ceea ce vă doresc tuturor!