Carmen Mihai Okabe, 47 de ani pe 11 septembrie. Sunt absolventă de filologie, limbi orientale, ca primă specialitate. După care viaţa a hotărât pentru mine un alt parcurs de business-uri, călătorii, mi-a dat şansa să îmi urmez hobby-urile şi să le transform în ocupaţii full time. După mulţi ani de şedere în Japonia şi de activităţi de comerţ internaţional, m-am întors acum 8 ani în România, unde sunt publisher al revistei Les Nouvelles Esthetiques şi organizator al Expoziţiilor şi Congreselor Internaţionale de Estetică Aplicată. Am fondat Image Institute, o activitate foarte dragă mie, care aduce în România consultanţa de imagine ca nouă ocupaţie, deşi încă nerecunoscută în nomenclatorul de meserii, şi pune preocuparea pentru imaginea profesională în priorităţile oricarei doamne. Îmi place să învăţ continuu şi, având avantajul cunoaşterii multor limbi străine, am urmat cursuri în diferite ţări, de-a lungul anilor. Oricum, pentru că vorbim de educaţie, eu mă consider formator de profesie, indiferent că acum nu mai predau limba chineză sau japoneză, ci sunt coach de beauty, style, predau spa management, fashion fengshui, consultanţă de imagine ori susţin conferinţe pe diferite subiecte. Am devenit bunică la 26 de ani - căsătoria cu un bărbat ai cărui copii erau deja tineri adulţi şi tineri părinţi făcând posibil acest lucru tehnic imposibil...Sunt mătuşa mândră a unor copii adorabili şi a unor adolescente cuminţele şi muncitoare, cu rezultate deosebite...Probabil că pe la 50 de ani voi deveni şi mămică...de vreme ce am inversat rolurile în timp...

Ştiu că ai făcut o facultate în China şi ai şi avut un business acolo. Ce ţi s-a părut diferit faţă de România în educaţia copiilor?

Am avut şansa să pot studia în China, pe vremea când nu se prea putea pleca din ţară. Dinamica acestei ţări este extraordinară, mai ales în ultimii ani. Până să mă întorc în România, pentru vreo doi ani, am avut acolo o societate mixtă, o linie de cosmetice cu brandul propriu...China trebuie să facă faţă, de mai multe decenii, situaţiei create de politica demografică a guvernului chinez – un singur copil în familie. Deja familiile se întemeiază la vârste din ce în ce mai înaintate, nefiind încurajate căsătoriile înainte de 27-28 de ani, când se naşte un copil care este singurul nepot la două familii de bunici, desigur că se vrea pentru el/ea cea mai bună educaţie!! Sistemul de stat este foarte competitiv, dar pentru familiile cu dare de mână, este obişnuit să ofere copiilor meditaţii la pian, dans, balet, diferite alte forme de artă, să se încerce descoperirea talentelor ascunse ale acelui copil şi, odată descoperite, să nu se precupeţească nici un efort pentru dezvoltarea acestor talente. De ce crezi că sunt atât de multe mici genii în China? Eu aveam mai demult o vorbă:”Talentul fără muncă, nu o să facă din tine un geniu”. Asta e şi cu chinezuţii, sunt puşi la muncă de mici, antrenamente, repetiţii, etc, tot ce este nevoie pentru a dezvolta talentul sau abilităţile într-un anumit sector. Oricum, se face şi foarte mult sport, arte marţiale, tehnici de respiraţie, corpul este perceput în complexitatea lui, iar inteligenţa este o consecinţă a echilibrului perfect yin yang!

În cei aproape 15 ani cât ai stat în Japonia ai avut ocazia probabil să observi şi să interacţionezi cu multe familii cu copii. Ce poţi să spui despre familia japoneză şi modul în care îşi educă japonezii copiii?

Cum îţi spuneam, am fost eu însămi mamă şi bunică de copii japonezi! Am interacţionat mai puţin direct cu alte familii, dar aveam o şcoală vis-a-vis de casă şi asta mi-a dat posibilitatea să observ…Oricum, în familie educaţia este în seama mamelor şi a bunicilor, taţii sunt mai mult absenţi, datorită faptului că lucrează intens. Ştii şi tu că în Japonia se moare de prea multă muncă, karoo fiind un termen cunoscut acum şi intrat şi în vocabularul din alte ţări. Tocmai absenţa din timpul săptămânii a tatalui face ca în weekend să se petreacă quality time împreună cu copiii, japonezii sunt cunoscuţi turişti de weekend în familie, se deplasează în alte zone ale Japoniei, de obicei cu un pretext culinar, pentru a mânca o specialitate a zonei... Sunt faimoase deplasările şi timpul petrecut la onsen, băile termale atât de des întâlnite în această zonă vulcanică, ca şi picnicurile speciale din perioada înfloririi florilor de cireş sakura, aşa numita perioada hanami. Copiii japonezi sunt încurajaţi să aibă personalitate, să aibă preocupări manuale sau să facă mult sport. De mici joacă baseball, e practic sportul naţional şi care îi învaţă pe băieţi spiritul de echipă de care au nevoie mai târziu în companiile unde lucrează. Se fac foarte multe activităţi extra-curicullare, e uzual ca după orele de curs, un copil să aibă alte patru ore de after school. Oricum societatea japoneză este foarte deschisă, nu are tabu-uri legate de dezgolirea trupului, este obişnuit ca băieţii mici să facă baie împreună cu mamele, bunicile sau surorile mai mari. Asta evită obsesiile sau frustrările ulterioare, cu care se confruntă alte societăţi afectate de tabu-uri religioase sau în care băieţii şi fetele trăiesc în comunităţi diferite, inclusiv la şcoli diferite şi unde descoperirea sexualităţii devine o problemă. Adolescenţii sunt precoce, destul de liberi, fapt datorat desigur şi unei întregi industrii de filme destinate lor, benzi desenate manga şi locuri de distracţie nocturnă. Pierderea virginităţii relativ devreme nu prezintă un motiv de certuri cu părinţii, nici măcar pentru fete.

Ştiu că mamele japoneze pot sta acasă cu copilul până când acesta împlinește 7 ani şi că întregul sistem social sprijină acest lucru. Ţie cum ţi se pare? S-a schimbat această abordare în ultimii ani?

În general, dupa căsătorie japonezele nu prea mai lucrează, deci naşterea unui copil este un motiv în plus pentru a prelungi perioada de stat acasă. În Japonia există facultăţi pentru gospodine, unde se învaţă family management, pedagogie, bucătărie, economie, alături de ikebana, ceremonia ceaiului sau tehnici sexuale. Totul pentru a face din femeie idealul acela de care se vorbeşte la noi doar în bancuri: O extraordinară bucătăreasă în bucătărie, o extraordinară gazdă în sufragerie şi o extraordinară profesionistă în dormitor!! La asta s-ar adăuga şi o extraordinară mamă pentru copiii săi!! Sistemul sprijină familia în general, fiecare bărbat care lucrează primeşte, la naşterea fiecărui copil, bonusuri consistente şi măriri de salariu, îndeajuns pentru a face faţă cheltuielilor mărite de apariţia copilului, legate de educaţia lui.

Cum e sistemul de învăţământ în Japonia? Ce apreciezi la el?

Şcoala japoneză este foarte spartană, chiar şi iarna copiii merg cu pantaloni scurţi şi şosete scurte, deci cu gamba dezgolită...şi nimeni nu se plânge de frig!! Cuvântul de ordine este disciplina şi competitivitatea!! Soarta copilului se hotărăşte cam de la creşă, deja dacă reuşeşte să intre la o anumită creşă, grădiniţă, şcoală, ai pe urmă asigurat „campionul” viitor!! Dacă este ceva ce apreciez în mod deosebit, este faptul că ei poartă uniformă începând de la creşă până inclusiv la facultate, şi chiar şi în excursiile de weekend. Acum nu trebuie să întelegi că toată Japonia este îmbrăcată la fel, asta e frumuseţea!! Fiecare şcoală, fiecare universitate are uniforma ei, se fac şi concursuri, adevarate parade ale modei!! Şi fiecare elev sau student este foarte mândru de şcoala şi uniforma lui!! Încă ceva, îmi aduc aminte că m-a frapat iniţial şi mi s-a părut extraordinar pe urmă: copiii japonezi nu plâng!! Sunt educaţi de mici să nu plângă, să nu se plângă şi să nu exteriorizeze sentimente care i-ar putea pune într-o situaţie neplacută în faţa celorlalţi! Suferinţa discretă este preferabilă manifestărilor zgomotoase. E ceva ce crezi că ar merita să preluăm şi noi românii din sistemul japonez în educaţia copiilor noştri? Mie, de exemplu, îmi place mult ideea de a le face des masaj copiilor, precum şi aceea de a face baie împreună, dar în stilul lor specific. Vorbind de copiii de vârstă fragedă, desigur, masajul şi baia comună sunt mijloace pentru a crea legături puternice..fiecare părinte le poate aplica în creşterea copilului său....dar tu nu uita că noi începem să fim tributari ideilor venite de peste ocean, cu «don’t touch the child», «you molest the child», de unde şi toate problemele care apar în momentul în care cineva din afara familiei se apropie de un copil. Cred că, în situaţia în care se află România acum, uniforma personalizată pe şcoli ar fi o soluţie pentru a anihila conflictele care apar acum din cauza diferenţelor de posibilităţi materiale ale copiilor, cei provenind din familii mai sărace suferind clar discriminari.

Dar în Turcia ce diferenţe ai observat? Cum se implică taţii în creşterea copiilor?

Turcia este o ţară emergentă, ca să spun aşa, cu un procent de natalitate mult peste media internaţională, desigur şi datorită convingerilor religioase şi necesităţii de a asigura, mai ales în mediul rural, o forţă de muncă importantă pentru familie. Vorbim de două realităţi diverse, Japonia şi Turcia, la poluri opuse. În Turcia sunt foarte mulţi analfabeţi, încă, foarte mulţi copii care muncesc de mici, încă de pe la 8 ani, desigur munci relativ uşoare, dar oricum, nu îşi petrec copilăria ca şi copii, ci ca aducători de venit pentru familie. Taţii sunt implicaţi în asigurarea traiului, desigur că acesta este exemplul pe care îl dau băieţilor lor. Cât despre relaţia cu fiicele, ea este oarecum limitată de tabu-urile legate de diferenţa de sex. Oricum, aş putea spune că turcii sunt cei mai iubitori părinţi pe care i-am văzut, foarte protectori cu copiii, îi răsfaţă prea mult uneori (desigur, cei care îşi permit asta), dar cu toţii, indiferent de poziţia socială, sunt foarte iubitori, declarativi şi expansivi. Mie, ca specialist de limbă, îmi plac foarte mult şi toate diminutivele cu care îşi alintă copiii sau, în general, persoanele iubite. Ce rămâne totuşi comun în toate culturile pe care le cunoşti privind educaţia copiilor? Aş vedea ca trăsătură comună creşterea lor în spiritul competitivităţii, orientat spre practică, nu doar teorie, ca în educaţia din şcolile româneşti. Copiii sunt educaţi să facă faţă unor situaţii reale de viaţă, de muncă, de interacţiune umană. Nu sunt un personaj din cărţi, ci o entitate reală, pusă să se descurce de mică în cele mai dificile situaţii, pentru care trebuie să găsească o soluţie, cu mintea de copil...fără să plângă sau să se plângă!!

Mulțumesc.

* Mai multe despre Carmen Okabe găsiți pe site-ul ei: www.carmenokabe.ro