”Părinții care nu pot empatiza cu copiii lor nu-și înțeleg așa cum trebuie nici propriile sentimente, deoarece contactul cu propriile sentimente stă la baza empatiei. ... În concluzie, capacitatea părinților de a se pune în pielea copiilor lor este cel mai important criteriu al competenței educaționale.”

Când am început să citesc această carte, mi-a venit în minte fotbalul american 😊 Are multe capitole și scurte, așa că trăiești satisfacția de a termina de citit un capitol mult mai des decât în cazul altor cărți. Asemenea diferenței dintre fotbalul american în care se dau muuulte goluri și cel european în care se dau maxim ... câteva. Ceea ce îi face pe americani să își prefere fotbalul fiindcă e prea frustrant să asiste în 90 de minute la un singur gol sau chiar la niciunul. 

Deși în titlu e vorba despre un singur copil, în carte copilul interior se împarte în două: copilul-umbră și copilul-lumină. Nu degeaba copilul meu interior avea două nume :) ... Dar asta îmi mărește complexitatea, înseamnă că eu nu mai am 6 copii (fiică-mea, fiu-miu, soțul, câinele, pisica și copilul meu interior) ci ... 7!!! 

Copilul-umbră cuprinde convingerile noastre negative și sentimentele apăsătoare ce rezultă în urma acestor convingeri, cum ar fi tristețea, frica, neajutorarea sau furia. De aici rezultă, în schimb, mecanismele de apărare emoțională pe care le-am dezvoltat pentru a face față acestor sentimente sau pentru a nu le simți, în cel mai bun caz. 

Copilul-lumină însumează experiențele noastre pozitive și sentimentele bune din noi. Acest concept se referă la tot ceea ce-i face pe copii să fie veseli: spontaneitatea, cheful de aventură, curiozitatea, inconștiența, vitalitatea, dinamismul și cheful de viață. 

Abordarea terapeutică din această carte (vândută în peste 500 000 de exemplare și tradusă în 20 de limbi) se bazează pe următoarele principii:

Toate problemele psihice au drept cauză afectarea uneia sau a mai multora dintre nevoile fundamentale: 
-    nevoia de apartenență
-    nevoia de autonomie și control
-    nevoia de satisfacere a plăcerii, respectiv de evitare a neplăcerii
-    nevoia de încredere în sine, respectiv de recunoaștere.

Mecanismele de apărare constituie adevăratele motive ale problemelor noastre din prezent. Lor li se acordă un capitol foarte extins al cărți: negarea realității, proiecție și victimizare, căutarea perfecțiunii, obsesia față de frumusețe și dependența de recunoaștere, căutarea armoniei și conformarea excesivă, sindromul salvatorului, rezistența, dorința de a deține controlul, agresivitatea și atacul, regresia afectivă, refugiu, retragere și evitare, digresiune, teama de apropiere și acapararea copilului-umbră, refugiul în dependență, narcisismul, camuflajul, jocul de roluri și minciunile. 

Dar acum adultul se poate apăra și afirma cu mijloace mult mai bune decât folosind mecanismele sale de apărare, și anume prin mecanismele de tezaurizare prezentate în ultimul capitol al cărții. 

Pașii sunt în mare, următorii:

Separi copilul-umbră de adultul din tine. (De cele mai multe ori adultul, adică partea rațională nu este informată de rănile copilului-umbră.)

Identifici credințele limitative ale copilului-umbră. 

Identifici mecanismele de apărare proprii și îți dai seama când acționezi din perspectiva copilului-umbră din tine. De obicei sentimentele sunt cele care ne arată că reacționăm identificându-ne cu copilul-umbră din noi. Nu poți schimba decât ceea ce devine conștient și ceea ce e sub controlul tău, nu îl poți schimba pe celălalt. 

Faci exercițiile din capitolul ”Vindecă-l pe copilul-umbră din tine”. Copilul-umbră trebuie să înțeleagă că situația (traumatizantă) a trecut și că tu între timp ai crescut. 

Îl descoperi pe copilul-lumină din tine. Ai la îndemână un întreg capitol pe tema asta. 

Îi vom cere copilului-lumină să-l încurajeze pe copilul-umbră pentru ca acesta să se simtă băgat în seamă și să se liniștească, astfel creând suficient spațiu pentru copilul-lumină. 

Aplici zecile de mecanisme de tezaurizare și exercițiile din ultimul capitol al cărții.  

Mi-a plăcut mult abordarea psihoterapeutei germane Stefanie Stahl: https://www.stefaniestahl.de/deu/

Mi-a plăcut și conceptul lui David Schnarch de ”încredere în sine oglindită”: copilul se oglindește în persoanele care îl îngrijesc, dându-și astfel seama dacă este ”în regulă” sau nu. De exemplu, când mama îi zâmbește, pentru copil e ca și cum ar ține o oglindă în fața ochilor, care-i arată că mama se bucură de existența lui.

Alte citate care mi-au plăcut:
Copiii fac aproape tot pentru a fi plăcuți de părinții lor. Pentru a reuși să se adapteze mai bine, trebuie să își reprime toate dorințele și sentimentele care contravin imaginii visate de părinți. 

Din perspectiva copilului-umbră, omul din fața noastră devine rapid dușman. Persoanele care nu sunt sigure de sine trăiesc o viață întreagă de cele mai multe ori în defensivă, adică își fac mereu griji să nu ajungă într-o poziție de inferioritate și să fie atacate. Cel care se ocupă însă de autoapărarea lui nu poate resimți, în același timp, și milă față de atacator. Urmarea este că nu poate resimți bunăvoință în relația cu cei pe care îi consideră mai puternici. Nu pot resimți bunăvoință decât atunci când sunt pe o poziție de egalitate  cu cei din jurul meu. Dacă mă simt mai prejos, atunci mă port dur nu numai cu mine, ci și cu celălalt. Când mă comport meschin cu mine însămi și sunt agresiv față de propria persoană, atunci îmi vine cu atât mai greu să fiu generos cu ceilalți. Iată de ce este foarte important să am grijă de mine și să-mi asum responsabilitatea pentru starea mea de bine. 

Epuizarea este o formă de depresie. 

Oamenii dificili au copii-umbră foarte răniți. 

Controlul este reacția la teamă. E greu să renunți la control deoarece ar trebui să faci exact ceea ce poți cel mai puțin – să ai încredere. 

Trebuie să acceptăm că putem fi răniți. Trebuie să acceptăm că facem greșeli, că avem slăbiciuni și că suntem vulnerabili. Important e să fii împăcat cu tine. Când sălășluiesc în mine însămi, aparțin acelui loc, sunt în legătură cu mine și cu alții. Și despre asta e vorba în viață. 

Despre asta e vorba în carte. Sper ca ceea ce am scris să vă ajute să evaluați cât vă este de utilă. Eu o recomand oricui, chiar și celor care nu vor să facă psihoerapie :)

Cu drag,

psihoterapeut Mihaela Zaharia