”-Ce înseamnă ”unde cântă racii”? Și mămica zicea așa.
Kya își amintea că mamica o încurajase mereu să exploreze balta: ”Du-te cât de departe poți – hăt, departe, până acolo unde cântă racii”.
-Adică departe, în pădure, unde toate creaturile sunt sălbatice și încă se poartă ca niște sălbăticiuni.”

Auzisem de această carte pe un grup de cititori unde majoritatea împărtășeau impresii foarte bune. Știam despre subiect doar că e vorba despre o fată ce trăiește singură. Însă nu mă așteptam ca fata ... să aibă 6 ani. 

Personajul principal al cărții este Kya (Catherine Danielle Clark), o fetiță care inițial locuiește cu părinții ei, trei surori mai mari și un frate într-o colibă în mlaștina din Barkley Cove, Carolina de Nord. Dar din cauza bătăilor primite de la soțul alcoolic, într-o zi a anului 1952, mama ei pleacă de acasă cu o valiză albastră și pantofii din imitație de piele de aligator. Apoi rând pe rând, pleacă și surorile ei, Missy, Murphy și Mandy și fratele ei, Jodie. Rămâne doar ea cu tatăl alcoolic și violent. În majoritatea timpului reușește să îl evite pentru a nu-i stârni furia. Primește de la el doar ceva mărunțiș o dată pe săptămână cu care e nevoită să meargă pe jos până în oraș să cumpere de mâncare. Acasă, ea se ocupă de tot, de făcut mâncare, de curățenie sau spălat haine, atât cât poate și cum poate. Când împlinește 7 ani este luată la școală. Îi este teamă, dar în același timp este și încântată fiindcă își dorește să scrie și să afle ”ce e dincolo de 29”. Plus că la școală se dă mâncare gătită la prânz. Dar fiindcă ceilalți copii au râs de ea când nu a știut să spună pe litere cuvântul ”cap” (spuse ”pac”), după prima zi de școală, ”Fata mlaștinii” se hotărăște să nu mai meargă. După 4 ani, dispare și tatăl ei și apoi este nevoită să trăiască singură în mlaștina ei lângă scoici și pescăruși, acolo unde cunoaște și iubește toate viețuitoarele și plantele locului: raci, crabi, pești, creveți, stridii, cărăbuși, șobolani de râu, șoricei, cerbi, căprioare, gâște, ciori, curcani sălbatici, cocori albaștri, vulturi, colibri, faetoni, lebede, păsări-cardinal, gaițe, bufnițe, mierle, porumbei, etc. și colecționând pene, scoici, oase și cuiburi. 

Dar, romanul nu începe cu povestea Kyei. Începe cu descoperirea unui cadavru în mlaștină pe 30 octombrie 1969. Inițial s-a crezut că e un accident, dar apoi apare ipoteza unei crime ...

Cele două povești merg în timp în paralel până ajung să se întâlnească. Pentru cei pasionați de acțiune sau thrillere, s-ar putea să fie mai interesantă partea cu crima. Pentru noi, ceilalți, e mai interesantă partea despre Kya. Despre ce simte și cum gândește o fetită care e părăsită de mama ei, ce își aduce aminte din copilăria ei, despre cum se adaptează violenței tatălui său, despre cum suportă singurătatea, cum reușește să se descurce singură, ce face când se rănește, despre ce înseamnă pentru o fată crescută fără mamă să se îndrăgostească, cum învață să conducă o barcă, cum descoperă poezia, despre cum mlaștina îi devine mamă ș învață multe lecții de la natura din jur pe care o observă și o iubește. 

Pentru că autoarea, Delia Ovens şi-a obţinut licenţa în zoologie la Universitatea din Georgia şi doctoratul în etologie la Universitatea din California, cartea este plină de descrieri amănunțite și impresionate ale naturii din baltă. 

Pentru mine, și mai impresionante au fost împletirile dintre explicațiile biologice și aspectele vieții emoționale ale oamenilor, precum:

”Să nu-mi spui mie, te rog, de izolare. Nu-i nevoie să îmi spună nimeni cum te schimbă. Eu am trait-o. Eu sunt izolarea, șopti Kya cu un suspin ușor. O iert pe mămica fiindcă a plecat, dar nu înțeleg de ce nu s-a întors – de ce m-a abandonat. Tu nu mai ții minte probabil, dar după ce-a plecat, mi-ai zis că vulpea își mai lasă puii uneori dacă-I lihnită de foame ori din alte cause extreme. Și puii mor – ar muri oricum, probabil – dar vulpea trăiește și face alții când condițiile-s mai bune, când poate să-și crească mari puii. De atunci am citit mult despre asta. În natură – departe, acolo unde cântă racii – comportamentul ăsta aparent nemilos  crește de fapt numărul de pui făcuți pe parcursul vieții, așadar genele care-o fac să-și abandoneze odraslele în perioadele neprielnice trec la generația următoare. Și tot așa. Și se întâmplă și oamenilor. Unele comportamente care nouă ni se par lipsite de inimă au asigurat supraviețuirea omului primitiv prin mlaștinile prin care era pe-atunci. Fără ele n-am fi aici. Încă depozităm instincte în gene și ele se manifestă în circumstanțe anume. Unele părți din noi vor fi mereu ce-am fost cândva, ce-a trebuit să îndurăm – demult, tare demult.
Poate că niște gene primitive – unele străvechi, care acum nu mai sunt adecvate – au împins-o pe mămica să ne părăsească după încordarea, groaza și primejdia continuă a trăitului cu tăticu. Asta nu înseamnă că-I și corect. Mămica ar fi trebuit să aleagă să rămână. Dar știind că tendințele astea sunt în alcătuirea biologiei noastre, ai putea ajunge să ierți o mama nevrednică. Poate că-I explică plecarea … dar tot nu văd de ce nu s-ar fi întors. De ce nu mi-a scris măcar. Ar fi putut trimite scrisoare după scrisoare, an după an, pănă ce una ar fi ajuns, în sfârșit, la mine.”

Cartea a apărut la editura Pandora M și se găsește la toate librăriile online. În anul 2020 era programat să se realizeze și filmul. Eu abia-l aștept. 

Cu drag, 

psihoterapeut Mihaela Zaharia