”Dacă ce i-am spus eu copilului mi s-ar fi spus mie sau ce i-am făcut eu mi s-ar fi făcut mie, m-aș fi simțit iubit necondiționat?”

E foarte interesant să citești o carte de parenting după ce copiii tăi au crescut. Și da, copiii mei au fost crescuți de la început în spiritul iubirii necondiționate fiindcă așa îmi spunea mie intuiția și bunul simț acum 16 ani când s-a născut primul copil. Când eu o lăsam pe fiica mea să doarmă cu mine în pat și nu în ”cutia” ei așa cum mă puneau asistentele în prima ei lună de viață pe care am petrecut-o împreună în spital. Tot intuiția îmi spunea că e ok doar să o alăptez și nu să îi dau supliment de lapte praf sau să o alăptez și după 6 luni fără să îi stric dinții, chiar dacă pentru asta a trebuit să mă cert cu absolvenți de medicină. Cărțile au venit mai târziu și da, mi-au îmbogățit paleta de abordări, dar acestea au fost de regulă selectate prin prisma mea. Iar greșelile pe care le-am făcut de-a lungul timpului au fost toate făcute atunci când nu mi-am ascultat intuiția, când mi-am cedat puterea altora pe care îi vedeam atunci mai plini de autoritate, deși undeva ceva îmi spunea că ei nu îmi cunosc copilul mai bine decât îl cunosc eu. 

Cartea lui Alfie Kohn a fost lansată în România exact acum 7 ani, pe 4 noiembrie 2013. Atunci copiii lui erau foarte mici, între timp si ei au crescut și sunt curioasă ce ar spune acum diferit dacă ar trebui să o rescrie. Bănuiesc că majoritatea principiilor rămân valabile. Bănuiesc că nu toate, poate unele vor putea fi mai rafinate, altele s-ar putea să nu mai fie atât de categorice. 

Cartea are două părți. Prima parte se referă la metodele tradiționale de parenting, acelea care ne fac să transmitem iubirea condiționat: control, condiționare, constrângere, impunere, învinovățire, pedepse, supunere dar și recompense și laudă.

Eu personal am fost dintotdeauna împotriva iubirii condiționate, cu mult înainte de a citi vreo carte de parenting. M-au indignat mereu părinții care puneau în ghetuțele copiilor de Moș Nicolae ”nuielușe” ca să le transmisă mesajul că nu au fost cuminți și nu merită cadouri ... poate în speranța că așa îi vor determina să se schimbe pe viitor, să devină ascultători?? Mi se părea o cruzime fără margini să îți dezamăgești copilul în halul ăsta, să îl faci să sufere și să îi fie rușine de ceilalți copii și să faci asta tu, persoana pe care el o iubește cel mai mult pe lume!

Am fost mereu împotriva tehnicii time-out, niciodată nu mi s-a părut că ar avea vreun potențial de a-și atinge scopul dorit de părinți. Din carte aflăm că termenul time-out vine din domeniul dresării animalelor în laborator de acum 60 de ani și e prescurtarea de la ”time-out from positive reinforcement” (pauză de la consolidarea pozitivă). Prin această pauză (refuzul de hrană sau de a se aprinde lumina) erau testate animalele pentru a se vedea dacă comportamentele achiziționate anterior (dat cu ciocul într-un buton pentru a primi hrană, de exemplu) se mai păstrează. 
Dar eu sunt de acord cu time-out ... pentru părinți: când simți că nu mai poți, ieși afară, plimbă câinele, du gunoiul, bagă-ți capul sub duș (ideile mele) și întoarce-te la copil după ce te-ai calmat. 

Deci, pe scurt, nu cred în provocarea de suferință copilului pentru a te asculta. Mereu am avut ideea încăpățânată că eu vreau să fiu ascultată din convingere și nu din frică. Chiar și atunci când habar n-aveam cum aș putea să fac asta! Chiar și atunci când am ajuns să ascult eu de copii. De ce? Pentru că uneori ei aveau dreptate și eu nu! Iar fiică-mea nu obișnuia să aibă vreun dubiu legat de asta 😊 Țin minte și acum cum s-a certat cu tatăl ei că nu voia să își pună maieu pe ea să ieșim afară dintr-o cabană de munte într-o primăvară în care ninsese în noaptea anterioară. După o oră de insistențe, bosumflări și negocieri și-a pus două tricouri și o geacă și am ieșit o dată cu soarele care topise zăpada de am stat afară și fără geci pe noi. De atunci nu a mai purtat aproape niciodată maieu! Și avea vreo 5 ani.

Nu mi-am dorit copii dresați dar înțeleg cât de ușor ar fi să fie așa. Unii părinți își dresează copiii din frică: să nu pui mâna pe cuțit că te tai, să nu intri în mare că te îneci, să nu alergi în stradă că te calcă mașina. Cumva și eu tot din frica (mea) acționam, doar că acționam invers, împuternicindu-mi copiii astfel încât să nu mai am de ce să îmi fie frică, să fiu liniștită că ei se descurcă și când nu voi fi eu de față: mi-era teamă să nu se taie cu cuțitul, i-am învățat cum să taie, mi-era teamă să nu se înece, i-am dus la lecții de înot, mi-era teamă că aleargă în stradă, i-am lăsat să decidă el când să traversăm strada, uitându-se la semafor și verificând dacă mașinile încetinesc la zebră (și nu să pășească atunci când pășesc oamenii de lângă ei, cum aveau tendința la început și trebuia să îi trag în spate spunându-le să nu se ia după ceilalți). 

Alfie Kohn pledează mult și împotriva recompenselor care fac parte tot din dresaj, dar și  împotriva laudelor. Înțeleg repercursiunile laudelor manipulatoare și înțeleg riscul ca un comportament al copilului să ajungă să fie modelat doar în funcție de primirea laudei de către părinți: iau nota 10 ca să mă laude mama. Nici eu nu îmi doresc așa ceva, îmi doresc să le creez o motivație intrinsecă și nu să fiu eu etalonul. Dar .... mie îmi place să îmi exprim bucuria, încântarea, surpriza, etc când ei fac ceva bun, frumos, generos. Spre deosebire de autor, eu cred în continuare că e un comportament sănătos să le spun adolescenților mei: ”Mmm, ce frumos miroase în bucătărie, ce ai gătit?”, ”Yammy, ce gust fain are, ce rețetă e asta, mi-o da și mie?” sau chiar să le spun ”Ce mișto ai desenat, pot să îi fac o poză să le trimit și bunicilor?”  Și le place și lor. Mai puțin le place să mă mândresc eu cu realizările lor, mai ales cu cele comice ... pe facebook, dar aici soluția (de la vârsta de 11 ani) e să le cer acordul în avans. Ei, uite că am găsit ceva cu care cartea s-ar putea îmbogăți, pe vremea ei copiii lui Alfie erau prea mici pentru facebook să fi trecut prin asemenea experiențe 😊 

A doua parte a cărții,  ultimele 4 capitole cuprind principiile și metodele parentingului necondițonat. Nu găsiți rețete pas cu pas, dar găsiți suficiente idei care pot fi puse în practică. Las aici câteva citate în care cred 100%: 

Oamenii nu devin mai abili în gestionarea nefericirii pentru că în copilărie părinții le-au produs nefericire și acum au antrenament. 
Bănuiala mea este însă că, atunci când se comportă neadecvat, copiii testează cu totul altceva – și anume, cât de necondiționat îi iubim noi. Probabil se comportă în moduri inacceptabile pentru a vedea dacă noi încetăm să-i acceptăm pe ei. 
Dacă îi ignorăm pe copii când se poartă urât, le spunem de fapt: ”Nu știm de ce faci acest lucru și nici nu ne pasă.”
Copiii pot accepta limite și pot chiar să le recunoască valoarea, dar ei au nevoie să fie consultați, nu constrânși. 
Copiii ar trebui să se simtă suficient de în siguranță cu noi pentru a ne explica motivele pentru care au făcut ceva greșit. 
Chiar dacă ajung lideri notabili, cei mai mulți oameni își disprețuiesc părinții care le-au acordat atenție doar când au repurtat un succes. 
Copiii răsfățați sunt cei care primesc prea mult din ce își doresc și prea puțin din ce au nevoie. 
Părinții care iubesc necondiționat nu numai că se comportă diferit, dar ei percep lucrurile diferit. Când un copil face un lucru nepotrivit, părinții care iubesc condiționat vor privi acest comportament drept o infracțiune, iar infracțiunile trebuiesc pedepsite. Părinții care iubesc necondiționat sunt capabili să vadă același comportament drept o problemă care necesită rezolvare, o ocazie de a-l învăța pe copil ceva și nu de a-l face să sufere. Mai mult, când vedem comportamentul copiilor drept o oportunitate de învățare, îi implicăm și pe ei în procesul de rezolvare a problemei, strategie care are șanse mult mai mari de reușită. 
Întrebarea noastră de bază nu ar trebui să fie: Cum să-l determin pe ăsta micu să facă cei-i spun? Ci Ce nevoi are copilul meu și cum pot să le împlinesc?  
Un părinte grozav știe să asculte mai mult și să explice mai puțin. 
Copiii învață să ia decizii bune luând decizi, nu urmând instrucțiuni. 
Ca părinți, prioritatea noastră este să ne imaginăm cum arată lucrurile din punctul de vedere al copilului. 

Dacă astfel de idei vă plac sau vă provoacă să aflați mai în detaliu informații despre ele, dacă vreți să vă schimbați stilul de parenting dar nu știți cum, dacă vreți mai multe idei despre cum să transmiteți iubirea necondiționată sau v-ar prinde bine o confirmare că faceți bine în ceea ce simțiți deja că e corect, vă recomand această carte.

O găsiț la Emag, Libris. Cărturești, etc. 

Cu drag,

psihoterapeut Mihaela Zaharia