”Nu fi un părinte, ci o ființă umană care este părinte.”

”Între părinte și copil” este cea mai veche carte de parenting. A apărut în 1965. Autorul ei, dr. Haim Ginott s-a născut în 1922 în Israel unde din 1947 a fost profesor de școală primară. Ulterior a emigrat în Statele Unite și în 1952 a obținut un titlu de doctor în psihologie clinică la universitatea Columbia din New York. Nu a avut copii, dar a condus grupuri de instruire a părinților și a scris trei cărți de parenting. Dintre ele, doar aceasta este tradusă în limba română. A murit în 1973, la doar 51 de ani. Eu am aflat de el din cartea Cum să vorbim copiilor scrisă de Adele Faber și Elaine Mazlish, două dintre studentele sale care i-au promovat munca mai departe, deși ideile lui sunt sursa originară pentru foarte multe nume actuale din domeniul parentingului, fără ca acest lucru să mai fie specificat. Mai departe, de unde i-au venit lui aceste idei, cum a avut intuiția lor sau dacă provin din principiile evreiești de educație a copiilor, eu nu am mai descoperit.

Pe dr. Haim Ginott îl puteți vedea și pe youtube într-o serie de video-uri scurte:

Când am citit prima dată această carte, fiul meu avea două luni și fiica mea, 3 ani (acum are 16!). Mi-a plăcut atât de mult, încât la sfârșitul clasei I a ei, am făcut-o cadou tuturor profesorilor pe care i-a avut la școală. Așadar eu o recomand tuturor părinților din lume. 

Am aplicat de-a lungul anilor majoritatea principiilor din carte și știu că funcționează, dar scena pe care am ținut-o minte cel mai pregnant a fost cea de la pagina 90 (ediția 2003):

Arthur, patru ani, stă la masă într-un restaurant împreună cu mama lui:
Chelnerița: Ce anume doriți?
Arthur: Eu vreau un hot-dog.
Mama: Aduceți-i un sandvici cu carne de vită.
Chelnerița: Ce să-ți pun pe hot-dog, ketchup sau muștar?
Arthur (întorcându-se către maică-sa): Mami, mami, mă cred om adevărat!

Deși în carte dr. Haim Ginott dă foarte, foarte multe exemple de interacțiuni între părinți și copii, principiile lui de parenting sunt foarte simple și umaniste. 

Motto-ul pe care se bazează întreaga lui abordare este: Peștii înoată, păsările zboară și oamenii simt.

Pe baza lui, el le dă părinților un limbaj nou, limbajul compasiunii pe care de fapt îl cunosc de fapt fiindcă așa vorbesc cu musafirii, protejându-le sentimentele:

”Ce spunem unui musafir care și-a uitat umbrela? Alergăm după el strigând: Ce-i cu tine? De fiecare dată când vii în vizită uiți câte ceva. Ba una, ba alta. De ce nu te porți și tu ca sora ta mai mică? Ea știe cum să se comporte într-o vizită. Ai 44 de ani! Când o să înveți? Nu sunt servitoarea ta, să strâng tot ce lași în urmă! Pun pariu că ți-ai uita și capul dacă nu ți-ar fi înșurubat de umeri!” Nu, nu-i spunem astfel de lucruri unui musafir. Spunem calm: ”Uite-ți umbrela!” fără să adăugăm ”gură-cască ce ești”. 

Dr. Haim Ginott consideră că primul răspuns care ne vine în minte când suntem provocați de copii nu este al nostru, ci este al părinților noștri. Asta am văzut, asta am auzit și asta avem tendința să facem. 

Primul pas pe care îl putem face acum diferit, și cel mai important este să recunoaștem sentimentele, emoțiile și dorințele copiilor. Distincția principală pe care trebuie să o facem este între emoțiile copiilor și comportamente. Permitem toate emoțiile, sentimentele și dorințele copiilor, dar nu permitem toate comportamentele.  

”Atunci când copiii se află în vârtejul unor emoții puternice, ei nu mai pot asculta pe nimeni. Nu pot accepta nici sfaturi, nici consolări sau critici constructive. Vor ca noi să înțelegem ce se petrece înăuntrul lor, ce simt în acel moment. Din păcate, nici noi, nici copiii noștri nu am fost educați să ne împărtășim sentimentele. Adesea, nici măcar nu știm ce simțim sau cum simțim. Sentimentele intense ale copiilor nu dispar când li se spune ”nu-i frumos să simți asta” ori când părinții încearcă să-i convingă că ”n-au nici un motiv să simtă așa cum simt”. Sentimentele intense nu pier dacă sunt interzise.”

Și ne adresăm mai întâi sentimentelor deoarece comportamentul poate fi îmbunătățit abia după aceea. Numai comportamentul poate fi condamnat sau lăudat, sentimentele nu pot fi. Sentimentele sunt toate legitime: și cele pozitive, și cele negative și cele ambivalente. Copilul are nevoie în primul rând să îi fie oglindite sentimentele. Așadar, atunci când ne adresăm copiilor o facem raportându-ne la comportamentul lor într-o situație specifică și nu generalizăm atacându-le caracterul, personalitatea prin critici, jigniri, umiliri, învinovățiri, etc. Pentru acest lucru o tehnică anume este aceea de a vorbi despre noi și nu de a-i acuza pe ei, adică începem propoziția cu Eu ... , nu cu Tu .... Și o continuăm spunând ceea ce vedem sau ce simțim: ”Eu văd că jucăriile stau pe jos.” în loc de ”Ai făcut un dezastru, niciodată nu faci ordine în cameră!”

În carte descoperim foarte, foarte multe lucruri practice. Învățăm cum să ne controlăm furia, cum să răspundem unui copil furios, aflăm despre lauda eficientă, diferența între critică și îndrumare, cum predăm politețea fără grosolănie, despre comunicarea congruentă, alternative la amenințări / promisiuni / mituire / sarcasm / minciuni, aflăm cum formăm sentimentul de responsabilitate, cum ne raportăm la subiecte precum: banii de buzunar / temele pentru acasă / haine / animale de companie / responsabilități casnice / lecții opționale / ședințe cu părinții / independența, cum găsim alternative de disciplină la pedepse, cum să educăm copiii pozitiv, cum abordăm temele legat de sex, cum abordăm gelozia dintre frați, cum ne adresăm anxietății copilului. 

În concluzie, e o carte pe care orice părinte trebuie să o aibă în bibliotecă. Din fericire, s-a reeditat, deci o găsiți la editura Humanitas, Emag (acum e 9 lei, are 62% reducere), Libris.ro, Cărturești, etc. 

Cu drag,

psihoterapeut Mihaela Zaharia