”Inventând un basm dăm chip (și glas) unor procese interioare profunde, care în viața de zi cu zi rămân ascunse conștiinței noastre, și totuși, o parte din noi știe ...”

Paola Santagostino este psihoterapeut specializat în psihosomatică, dar și artist, în Italia. Cartea ei a apărut în 2008 la editura Humanitas și mie mi-a fost recomandată de o prietenă psiholog, Emma Toader, cea care a scris cartea Porția de fericire (recenzia nr. 29)

Basmul este o metodă de stimulare a autovindecării, de dezvoltare a conștiinței de sine și a creativității. Basmul izvorăște dintr-o lume care se situează între conștiință și inconștient. Este un produs intermediar între comunicarea verbală și un vis. În structura lui sunt reproduse nu numai dinamicile inconștiente ale autorului, ci și cele inconștiente, mult mai interesante pentru a aplica o psihoterapie. 

Dacă e adevărat că scenariul izvorât din fantezie reproduce în mod simbolic procesele fizice și psihice aflate în desfășurare, atunci e rezonabil să ne gândim că o modificare a producției imaginare va comporta efecte analoge asupra acestor procese. 

Metoda basmului terapeutic poate fi aplicată în cazul tulburărilor organice, dar și pentru a înlesni rezolvarea unor probleme relaționale, afective, emotive, de muncă și nu numai. 

În cazul tulburărilor organice, analiza a sute și sute de basme inventate de pacienți au reieșit o serie de corelații stabile care conduc la ipoteza unei legături simbolice preferențiale între anumite organe și/sau funcțiuni și anumite imagini simbolice. De exemplu, cei care suferă de tulburări de ritm cardiac inventează cu precădere basme cu cai. 

Basmul începe prezentând un număr de personaje și o situație de echilibru. Apare apoi criza, faza centrală a basmului în care există aliați și dușmani ca la final basmul să se încheie cu o soluție și un nou echilibru. 

Ca instrument psihoterapeutic, pacientului i se cere să inventeze un basm pe loc. Principala caracteristică întâlnită în basmele inventate de pacienți este oprirea într-o situație dificilă. Atunci se pot folosit intervenții de facilitare, dar NU se sugerează niciodată soluții. Aceste intervenții pot fi: sugerarea apariției unui aliat (”Închipuie-ți că vine cineva!” pentru copii), sugerarea pacientului să privească în jur în contextul imaginar pentru a identifica alte informații care să îl ajute să continue basmul sau solicitarea pacientului de a povesti trecutul unor personaje prezente în basm. 

Firește, basmul nu trebuie să se încheie în aceeași ședință. Uneori trec multe ședințe psihoterapeutice obișnuite până când pacientul vine cu soluția crizei din basm. 

NU se precizează pacientului și NU se analizează corelațiile elementelor din basm cu viața lui personală și problema care l-a adus la terapie, decât DUPĂ finalul fericit al basmului:
”Menținând producția imaginară liberă de legături strânse cu realitatea, se facilitează desfășurarea spontană a acesteia și se evită încărcarea cu angoasele și tentativele de apărare cărora le-ar da naștere conștiința unor analogii între basm și situația personală, mai ales câtă vreme nu se prefigurează o cale de ieșire din dificultate.”

Un capitol întreg se referă la copii și este dat ca exemplu basmul lui Babele, de 3 ani. 

Capitolul 3 vorbește despre personajele basmelor: Prințesa, Eroul, Regele, Zâna, Marele Vrăjitor, etc. Capitolul 4 vorbește despre animalele din basme: calul, leul, șarpele, lupul, etc. Capitolul 5 vorbește despre peisajele basmelor: pădurea, peșterea, castelul, marea, etc. 
Spre final, capitolele sunt destinate câte unui caz din practica autoarei: Giovanni, de 33 de ani care suferă de alopecie, Sandro, d 29 de ani care suferă de hipercheratoză, Vittorio, 30 de ani care nu are nicio reactivitate sexuală, Veronica, 26 de ani cu cardio-nevroză și depresie, fiecare cu basmul său. 

Ultimul capitol ne învață cum să folosim basmul pe noi înșine. 

Așadar, deși cartea este în principal scrisă pentru psihoterapeuți, o recomand oricui este interesat să lucreze cu el însuși și în plus, o recomand părinților pentru a avea încă o unealtă în plus de a comunica eficient cu copiii lor și de ce nu, de a-i scoate din situații problematice de zi cu zi. 

Cartea nu se mai găsește în librării, dar dacă o găsiți pe undeva, nu ezitați să o citiți. 

Cu drag,

psihoterapeut Mihaela Zaharia