”Interviurile noastre au arătat că toți pacienții lasă o ușă deschisă pentru posibilitatea continuării existenței lor și că niciunul dintre ei nu a susținut nicio clipă că nu dorește deloc să trăiască.”

Dr. Elisabeth Kubler-Ross este cunoscută mai ales pentru identificarea celor 5 stadii ale morții: negare, furie, negociere, depresie și acceptare. 

Elisabeth Kubler-Ross s-a născut în Elveția (a treia fetiță într-un grup de tripleți), dar a ajuns în SUA unde a fost un medic psihiatru care s-a ocupat de pacienții care erau pe moarte. Prima ei intâlnire cu moartea a avut loc la 5 ani când a fost spitalizată din cauza unei pneumonii, iar colega ei de rezervă a murit. 

În 1965, patru studenți la Seminarul Teologic din Chicago i s-au adresat pentru a-i ajuta într-un proiect de cercetare despre cea mai mare criză din viața omului: moartea. Cea mai bună idee pe care au avut-o împreună a fost să le ceară pacienților bolnavi terminali să îi învețe. Doar că primul obstacol au fost medicii: niciunul nu le-a făcut legătura cu vreun bolnav pentru a i se lua un interviu. Când în sfârșit un pacient a fost de acord că i se ia un interviu, ea era singură, așa că l-a amânat pe a doua zi când veneau și colegii ei, cei patru studenți. A doua zi a fost prea târziu. Dar ideea s-a auzit în spital si pacienții au început să se ofere singuri să vorbească. De față era de obicei și medicul curant, iar uneori și preotul. Camera de interviu avea o oglindă, care era de fapt un geam de unde priveau ceilalți studenți și personalul spitalului. Firește, pacientul era informat despre ea și își dădea acordul. S-au desfășurat astfel peste 200 de interviuri în doi ani jumate. După această perioadă, seminarul a devenit un curs acreditat la facultatea de medicină și la seminarul teologic. Concluziile cercetării sunt prezentate în această carte. Multe pagini conțin chiar transcrise interviuri întregi cu pacienții terminali. 

Primele capitole poartă titlurile celor 5 stadii: Negarea și izolarea, Furia, Negocierea, Depresia și Acceptarea. Nu sunt ușor de citit, ca întreaga carte de altfel, dar din păcate utile. 

Următorul este Speranța.
”Ar fi de ajutor dacă mai mulți oameni ar vorbi despre moarte și a muri ca parte instrinsecă a vieții. ... Sunt convinsă că facem mai mult rău evitând acest acest subiect, decât folosind timpul avut la dispoziție și găsind timpul potrivit ca să stăm să ascultăm și să comunicăm unii cu alții.
Dacă această carte nu ar avea niciun alt rol decât acela de a-i sensibiliza pe membrii familiilor pacienților bolnavi terminal și ai personalului spitalicesc față de mesajele implicite ale pacienților aflați pe moarte, atunci și-a împlinit sarcina. Dacă noi, ca membri ai profesiilor de îngrijire, putem ajuta un pacient și pe familia lui să se ”acordeze” unul la nevoile celuilalt și să ajungă împreună la acceptarea unei realități inevitabile, vom ajuta la evitarea unei agonii și suferințe extrem de inutile pentru muribund și chiar și mai puțin pentru familia care rămâne în urma lui.”

Un capitol foarte util este capitolul 9, Familia pacientului.

Boala permite o adaptare și o schimbare graduale, către tipul de mediu familial care va exista când pacientul nu va mai fi în preajmă. Problemele pacientului muribund iau sfârșit, dar problemele familiei continuă. Multe dintre aceste probleme pot fi diminuate discutându-le înainte de moartea unui membru al familiei; tendința este, din păcate, de a ascunde sentimentele față de pacient, de a încerca să păstrăm o față zâmbitoare și o veselie falsă, de fațadă, care trebuie să se prăbușească mai devreme sau mai târziu. 

Vinovăția este poate cel mai dureros tovarăș al morții. Rudele sunt cuprinse de vinovăție din cauza unor dorințe cu adevărat furioase față de persoana care moare. Un mare procent dintre văduvii și văduvele consultați în clinici și în cabinetele particulare prezintă și ei simptome somatice ca urmare a eșecului elaborării doliului și vinovăției. Când pot fi elaborate furia, resentimentul și vinovăția, familia va trece printr-o fază de doliu pregătitor, la fel ca persoana aflată pe moarte. Cu cât va fi mai posibilă exprimarea acestei suferințe înainte de moartea pacientului, cu atât va fi mai puțin insuportabilă după aceea. 

Poate că perioada cea mai dureroasă pentru familie este faza finală, când pacientul se detașează încetul cu încetul de lumea sa, inclusiv de familia sa. Ceilalți nu înțeleg că un muribund care și-a găsit pacea și acceptarea morții sale va trebui să se separe de el însuși, încetul cu încetul, de mediul său, inclusiv de cei pe care îi iubește. Cum poate fi pregătit cineva vreodată să moară dacă va continua să se agațe de relațiile sale semnificative, care sunt atât de numeroase în viața oricărui om? Doar pacienții care și-au elaborat moartea sunt capabili să se detașeze singuri în această manieră, încet și împăcați. 

Cel mai semnificativ ajutor pe care i-l putem da oricărei rude, copil sau adult, este să avem disponibilitatea să ne împărtășească sentimentele sale înainte de evenimentul morții și să îi permitem să-și elaboreze sentimentele, indiferent dacă sunt raționale sau iraționale. 

Ultimul capitol se adresează profesioniștilor. 
A lucra cu pacientul aflat pe moarte necesită o anumită maturitate care vine doar din experiență. Cea mai importantă comunicare poate este faptul că îi spunem pacientului că suntem pregătiți și disponibili să împărtășim cu el preocupările lui. 
Suntem mereu uimiți cum o singură ședință îi poate ușura pe pacienți de o povară extraordinară și ne întrebăm de ce este atât de dificil pentru personal și pentru familie să le identifice nevoile, dacă adesea nu este nevoie de nimic mai mult decât de o întrebare deschisă. 

Dr. Elisabeth Kubler-Ross a trăit până în 2004, la 78 de ani, iar puteți vedea aici una dintre ultimele ei întregistrări video: 

Cartea o găsiți la editura For You, Libris, Emag, Cărturești, etc.

psihoterapeut Mihaela Zaharia