”Doliul este procesul de adaptare al unui individ la stresul provocat de o pierdere semnificativă. Pierderea celuilalt provoacă, de asemenea, pierderea unei părți din noi înșine. Indiferent de experiența noastră, pierderea reprezintă întotdeauna o traumă.”

Deși se cheamă ”Cum …”, cartea nu prezintă neapărat un proces în etape (așa ca în Despre moarte și a muri/Elisabeth Kubler-Ross, recenzia nr. 80), ci mai degrabă e o colecție de subiecte pe tema doliului. Mi-a adus aminte mai mult de tehnica mind maps / hărți mentale decât de o structură pe pași. 

Pentru mine, cea mai utilă re-amintire a fost aceea că avem nevoie să recunoaștem și să ne dăm voie deliberat și conștient să trăim o perioadă/stare de doliu nu numai în legătură cu persoanele care au murit, ci și în multe alte situații: 

”Toți sau aproape toți avem doliuri neîncheiate care s-au acumulat de-a lungul timpului. Ele pot fi legate de moartea unei ființe dragi, dar și de ruperea legăturilor de dragoste, de despărțirea de un prieten, de părăsirea țării natale, de pierderea casei, a locului de muncă sau a unei afaceri, de ieșirea la pensie sau de spulberarea unui ideal professional sau chiar de pierderea unei părți a corpului în condiții de boală sau în urma unui accident, ori de dispariția animalului nostru de companie.”

Ce instumente utile găsim în carte? Găsim ghidul de autoevaluare a stresului, etapele doliului, triunghiul dramatic al lui Karpman, mantra stării de bine a lui Coue, tabelul cu activitățile de remontare preferate, procesul justiției reparatorii, etc. 

Alte subiecte abordate în carte sunt: refuzul doliului, sinuciderea, SIDA și încarcerarea, conceptul de ”cadou ascuns”, iertarea, rușinea și cum anume putem să ajutăm persoanele îndoliate. 

Mi-au plăcut mult exemplele de cazuri din psihoterapie sau de persoane celebre, precum Zerka Moreno, văduva lui J.L. Moreno, creatorul psihodramei, cu care Anne Ancelin Schutzenberger a studiat psihodrama la New York în anii 50 și cu care a rămas prietenă până la finalul vieții lui, în 1974.  

Mi-a plăcut ideea pe care o susțin și eu, că e nevoie să le spunem copiilor adevărul, conform vârstei lor, firește, dar să fim sinceri și autentici: 

”Un copil supraviețuiește oricărei situații dacă I se spune adevărul. Inconștientul nu poate fi mințit, el cunoaște întotdeauna adevărul. Cea mai sigură cale prin care transmitem secrete nocive unui copil este aceea de a nu-I spune nimic: copilul va căuta, va descoperi sau își va imagina ceva ”mai rău decât realitatea”. Copilul nu-și va putea trăi suferința decât dacă părinții și familia i-o îngăduie și îl încurajează în acest sens. Lor trebuie să li se spună că nu sunt vinovați (și nici responsabili) de moartea altcuiva și că amintirea persoanei dispărute va rămâne veșnic în sufletul nostru.”

”Dacă au fost învățați să-și exprime emoțiile, copiii vor surmonta mai ușor pierderile cu care se vor confrunta mai târziu în viață. De cele mai multe ori însă, părinții procedează invers. Fie neagă suferința copiilor, pentru că nu o pot suporta, fie îl consolează, în loc să recunoască trauma pierderii, să se scuze dacă e cazul și să spună că îi înțeleg durerea.”

Dar noi, psihoterapeuții cu experiență știm că e important ca oamenii să vorbească deschis despre pierderile suferite cu ceilalți membri ai familiei și mai ales cu copiii, nu doar pentru binele lor, ci și pentru binele generațiilor următoare. Pentru că ”uneori trauma poate distruge mai multe vieți, căci descendenții o pot resimți și ei, riscând ca, dintr-o loialitate familială invizibilă, să retrăiască în corpul lor accidentul, boala gravă, survenită la aceeași vârstă, și chiar moartea. Deși mintea poate uita data de aniversare sau vârsta la care a avut loc ”pierderea obiectului dragostei”, corpul și-o va aminti, pentru că evenimentul respectiv a lăsat o amprentă.”

În plus, am regăsit cu uimire tehnici din NLP (programarea neurolingvistică) care, fie vorba între noi, sunt presărate în multe cărți de psihoterapie, destul de des fără să se specifice de unde provin. Oricum, cred că sunt binevenite oricărui psihoterapeut chiar dacă are o altă formare de bază și nu în psihoterapia neurolingvistică, pentru că sunt binevenite fiecărui client. 

Și am mai regăsit cu bucurie ceva ce mi-a adus aminte de ce folosesc eu destul de des în ultimul timp, în special cu femeile încât până la urmă am creat un Chestionar al celor 5 simțuri. Este vorba de acțiuni minore, zilnice, ușor de făcut care ne încarcă cu energie și ne ajută să ne bucurăm de viață prin cele 5 simțuri. În carte există o pagină cu tot felul de sugestii de genul: mergem să vizităm o expoziție de flori, privim răsăritul soarelui, pictăm, mângăiem un câine sau o pisică, etc., toate cu scopul de a ne acorda nouă timp și de a simți plăcerea și pasiunea fiindcă ”este indispensabil să ne oferim minim 4 plăceri pe zi.” Poate cândva voi face public și chestionarul meu fiindcă … are același scop. 

Până atunci, dacă vă confruntați cu pierderi în această perioadă, (ca mulți dintre noi, din păcate), această carte vă poate fi utilă. Iar dacă sunteți psihoterapeuți, această carte e aproape obligatorie pentru că doliul e un subiect frecvent discutat în cabinetul de psihoterapie, unul dintre puținele sau chiar singurul loc în care clienții noștri se simt în siguranță să îl abordeze.

Despre autoare puteți citi mai multe aici: Anne Ancelin Schützenberger - Wikipedia

Cartea a apărut la editura Philobia și se găsește pe site-ul editurii, dar și la Cărturești, Emag, Libris, 

Cu drag,
Psihoterapeut Mihaela Zaharia