”Irvin Yalom a mărturisit că a scris Privind soarele în față ca o carte profund personală, reprezentând rezumatul propriei sale confruntări cu moartea. ”Am în comun teama de moarte cu fiecare ființă umană: este umbra noastră întunecată de care nu suntem nicicând eliberați.”

Irvin Yalom avea 75 de ani când a scris această carte. Acum are 89. Anul trecut în noiembrie soția lui, Marilyn, cu care a fost împreună de la 15 ani, a murit la 87 de ani. În ultimele luni de viață au scris împreună o carte care va apărea și în România. 

Deși în această carte nu vorbește deloc de soția lui, Irvin Yalom vorbește într-un mod foarte personal despre gândurile sale cu privire la moarte. 

Aduce în schimb vorba despre filosofi și ce anume l-a ajutat pe el personal din opera lor: Epicur (”Unde sunt eu, moartea nu este. Unde este moartea, nu sunt eu.”), Schopenhauer și cele trei eseuri (”Numai ceea ce suntem contează cu adevărat.”), Nietzsche (”Amor fati / Iubește-ți soarta! sau cu alt cuvinte: croiește-ți o soartă pe care s-o iubești.”), ceea ce duce la soluții precum:
”De multe ori îmi recomand atât mie, cât și pacienților mei să ne proiectăm peste un an sau peste cinci și să ne gândim la noile regrete care se vor fi acumulat în această perioadă. Apoi pun o întrebare care are un scop terapeutic clar: Cum poți să trăiești acum fără a acumula noi regrete? Ce trebuie să schimbi în viața ta?”

Toată cartea este împânzită cu descrierea unor secvențe din sesiunile de psihoterapie cu pacienți ca: Jenifer (22 de ani, agent imobiliar), Susan (funcționar public), Alice (care i-a fost pacientă 30 de ani!), Julia (psihoterapeut, 49 de ani), James (asistent juridic, 42 ani), Pat (45 ani, broker de bursă), Will (avocat, 49 de ani), Mark (psihoterapeut, 40 de ani), Ray (chirurg, 68 de ani), Kevan (inginer, 40 de ani), Barbara (profesoară), Les (medic, 37 de an), Kate (medic), Dorothy (contabilă, 40 de ani), Jennie (secretar juridic, 31 de ani), Bernice, Jack (avocat, 60 de ani), Patrick (aviator), Naomi (profesoară), Amelia. 

În cadrul lor avem parte de multe lecții de viață pe care le putem prelua și noi, terapeuți sau nu: ”Asta ai făcut cu durerea ta: n-ai vrut s-o asculți și s-o auzi. Iar negarea, băutura, mutatul dintr-un loc în altul – nimic din toate astea nu mai funcționează. Durerea este acolo, o dai afară pe ușă și ea intră pe fereastră sau, în acest caz apare într-un vis.”

Fiecare persoană se teme de moarte în felul ei. De aceea Yalom își întreabă deseori pacienții: ”Ce anume te sperie cel mai mult în legătură cu moartea?”
Cu cât ți-ai trăit mai puțin viața, cu atât anxietatea în fața morții este mai mare.
Cu cât mai mare este eșecul de a trăi o viață împlinită, cu atât mai mult te vei teme de moarte. 
Irvin Yalom consideră că ”Anxietatea în fața morții este mama tuturor religiilor.”, deși el nu este practicantul niciunei religii. 

El aduce conceptul de experiența revelatoare = o confruntare cu moartea care îmbogățește viața. Conștientizarea morții poate avea rolul de experiență revelatoare de catalizator extrem de util pentru schimbări importante ale cursului vieții. Astfel de experiențe pot fi: încheierea unei relații intime, reuniunile de la școală, o aniversare/un prag de vârstă, o traumă, plecarea copiilor de acasă, visele, o boală incurabilă, dispozițiile legate de testament, internarea într-un azil. 

Chiar și visele pot fi experiențe revelatoare, iar Irvin le acordă multă atenție în cadrul ședințelor (”Gândurile despre moarte se pot strecura și pot pătrunde în visele cuiva, indiferent cât de adânc se ascund de zona conștientului”), una din întrebările esențiale fiind: Ce ai simțit în vis?

Cea mai puternică idee de a contracara anxietatea în fața morții este transmiterea prin reverberație. ”Aceasta se referă la faptul că fiecare din noi creează – de cele mai multe ori fără intenție sau fără să fie în cunoștință de cauză – cercuri concentrice de influență care îi pot afecta pe alții timp de mai mulți ani sau chiar de-a lungul a mai multor generații. Adică efectul pe care îl avem asupra unor oameni este transmis mai departe de către aceștia, așa cum undele într-un bazin se transmit pe toată suprafața până când nu mai sunt vizibile, dar continuă la un nivel nano. Transmiterea prin unde de influență nu înseamnă neapărat să lași în urmă imaginea sau numele tău. Reverberația, așa cum o înțeleg eu, se referă la a lăsa în urmă ceva din experiența ta de viață, o urmă, o mostră de înțelepciune, îndrumare, virtute, consolare care să fie transmise celorlalți, cunoscuți sau necunoscuți. Fenomenul reverberației, acela de a crea ceva ce va fi transmis mai departe îmbogățind viața altora, transformă groaza în satisfacție.”

Ultima parte a cărții se adresează psihoterapeuților, mai ales pentru că tinerii psihoterapeuți i-au spus că nu explorează în terapie anxietatea morții pentru că nu știu cum să procedeze cu răspunsurile primite. 

Astfel, sunt abordate subiecte precum:
-    Cum să depășim teroarea morții prin relaționare și puterea prezenței
”Simpla prezență este cel mai important dar pe care îl puteți face cuiva care se află pe moarte.”

-    Dezvăluirea de sine și dezvăluirea procesului psihoterapiei
‘Ideile își pierd eficiența în absența unei relații profunde, bazate pe încredere.”

-    Contextul aici și acum
”Cel mai valoros instrument pe care îl are un psihoterapeut este propria reacție față de pacient.”

-    Distincția între proces și conținut
”Terapia nu trebuie condusă de teorie, ci de relația cu pacientul.”

Dacă sunteți terapeut, dacă vă confruntați cu anxietatea față de propria moarte, sau dacă sunteți în preajma unei persoane care o face, atunci nu evitați această carte, chiar dacă scriitorul Francois de La Rochefoucauld spune în anii 1600 că ”Soarele și moartea nu pot fi privite fix în față.”

Cartea o găsiți la editura Vellant,  Cărturești, Libris, etc. 

Cu drag,

psihoterapeut Mihaela Zaharia