"Vorbim cu noi insine mai mult decat vorbim cu orice alta persoana de-a lungul vietii noastre, dar cuvintele noastre nu sunt intotdeauna frumoase sau adevarate, ori utile - macar decente. Majoritatea cuvintelor pe care ni le spunem noua insine nu le-am spune niciodata oamenilor pe care ii iubim sau de care ne pasa, cum ar fi prietenii ori copiii nostri. La terapie invatam sa acordam o atentie deosebita vocilor din capul nostru, astfel incat sa putem invata un mod mai bun de a comunica cu noi insine."

Cartea e voluminoasă, are 600 de pagini, dar se citește ușor. Eu am terminat-o în două zile de vacanță. Mi-a amintit mult de Bărbații de pe canapeaua mea scrisă de Brandy Enger și apărută tot la editura Litera în 2013. 

Autoarea este tot un psihoterapeut care vorbește despre ea și despre clienții săi. 
În cazul de față, Lori Gottlieb, de 40 și ceva de ani, are un băiețel Zach de 8 ani și o relație de doi ani cu un Iubit (divorțat, cu doi copii adolescenți crescuți de mama lor) cu care urmează să se căsătorească. Cel puțin așa crede până când el îi mărturisește că ”nu poate trăi cu un copil sub același acoperiș în următorii zece ani”, ceea ce duce la despărțirea lor și la începerea ședințelor ei de psihoterapie cu Wendell.

Ca urmare, conținutul cărții este o împletire a mărturisirilor despre ședințelor ei personale, despre cele cu clienții ei, despre grupul de inter-vizare și alte aspecte din istoria ei de viață, inclusiv anii petrecuți la facultatea de medicină și masterul de psihologie clinică de la Universitatea Stanford. 

Clienții ei sunt: John, de 40 de ani care lucrează în televiziune și e căsătorit cu Margo, Julie, diagnosticată cu cancer, Holly de 24 de ani, Becca, cea care nu face niciun progres, Rita, 69 de ani, pensionară, singură și Charlotte, dependentă de alcool. 

Pe lângă relatarea conținutului ședințelor în gândurile autoarei despre ele găsim multe fraze valoaroase legate de actul psihoterapeutic: 

Psihoterapeutul va fi ca o oglindă în fața pacienților, iar pacienții vor fi ca o oglindă în fața psihoterapeutului. Psihoterapia nu este nici pe departe unilaterală; se întâmplă în cursul unui proces paralel. În fiecare zi pacienții noștri vin cu întrebări la care ar trebui să ne gândim și noi înșine. Dacă se pot vedea mai clar prin reflecțiile noastre, noi ne putem vedea mai clar prin ale lor. Acest lucru ni se întâmplă nouă, terapeuților atunci când îi consiliem pe ceilalți și la fel li se întâmplă și psihoterapeuților noștri. Suntem niște oglinzi ce reflectă la rândul lor alte oglinzi, arătându-ne unii altora ceea ce noi nu putem vedea. 

Multe studii arată că factorul cel mai important pentru succesul tratamentului tău este relația pe care o ai cu psihoterapeutul și să te simți înțeles de acesta. Acest lucru este mai important decât pregătirea psihoterapeutului, tipul de psihoterapie pe care îl practică sau genul de problemă pe care o ai. 

Să ai pe cineva alături când suferi este una dintre rarele experiențe de care oamenii au parte în spațiul protejat al cabinetului de psihoterapie, dar este foarte greu să o oferi sau să trăiești în afara acestuia. 

Psihoterapeuții folosesc în general trei surse de informare atunci când lucrează cu pacienții: ceea ce spun pacienții, ceea ce fac aceștia și cum ne simțim atunci când îi tratăm.

Psihoterapia presupune efort – și nu numai din partea psihoterapeutului. Aceasta deoarece răspunderea pentru schimbare îi aparține fără greș pacientului. Dacă te aștepți la o oră de aprobare plină de compasiune, nu ai venit la locul potrivit. Psihoterapeuții te vor susține, dar susținerea noastră este pentru dezvoltarea ta, nu pentru aprecierea modestă pe care ți-o oferă partenerul. La terapie ți se cere să fii atât răspunzător, cât și vulnerabil. În loc să-i călăuzim pe oameni direct către centrul problemei, noi îi îndemnăm să ajungă acolo singuri, căci adevărurile cele mai puternice – cele pe care oamenii le iau cel mai în serios – sunt cele la care ajung, încetul cu încetul, singuri. Implicit, în ședințele de terapie este necesară disponibilitatea pacientului de a suporta disconfortul, pentru că un oarecare disconfort este inevitabil ca procesul să fie eficient. 

Dacă m-ați întreba când am început ca terapeut pentru ce au venit cei mai mulți oameni, aș fi răspuns că sperau să se simtă mai puțin anxioși sau deprimați, să aibă mai puține probleme în relații. Dar, indiferent de circumstanțe, părea să existe acest element comun al singurătății, o dorință, dar mai ales din cauza unei acute lipse de interacțiune umană. Un dor. Rareori au exprimat-o în acest fel, dar cu cât învățam mai multe despre viața lor, cu atât înțelegeam mai bine asta și o simțeam în multe feluri. 

Așadar, cartea cuprinde multe informații utile oricărui psihoterapeut, mai ales la început de drum. Unele sunt bucăți scurte de teorie, unele sunt reflecții personale, oricum toate sunt binevenite – și probabil și mai mult apreciate de cei care nu sunt psihoterapeuți.
Iar pentru cei care nu au mers niciodată la psihoterapie, cred ca va fi o adevărată revelație să afle ce se întâmplă într-un astfel de cabinet, ce se discută, ce gândește și simte un psihoterapeut și mai ales, de ce se duce el însuși la ședințe de psihoterapie! :) 

Pe mine, fiind deja psihoterapeut, ce m-a impresionat cel mai tare însă nu a avut deloc legătură cu psihoterapia, ci cu faptul că Lori a ales să facă un copil prin fertilizare in vitro pentru că nu găsea nici un partener. În SUA acum 15 ani. Ceea ce mie mi s-a părut foarte trist și sper să nu ne îndreptăm și noi spre așa o realitate: să fie imposibil să găsești un bărbat cu care să ai o relație de cuplu din care să rezulte și un copil și, dacă vrei să fii totuși mamă ... să îți cumperi spermă de pe net!!

Așadar, dacă vreți să aflați mai multe detalii despre această poveste și despre povestea pacienților de psihoterapie, cartea se mai găsește la editura Litera.

Cu drag,

psihoterapeut Mihaela Zaharia