”Începusem această carieră, în mare parte, ca să caut moartea: să pun mâna pe ea, să o despoi, să o privesc în ochi fără să clipesc. Neurochirurgia m-a atras atât pentru relația îngemănată dintre creier și conștient, cât și pentru relația intimă dintre viață și moarte. Crezusem că viața petrecută în spațiul dintre cele două îmi va dărui nu numai o scenă pentru acțiunea plină de compasiune, ci și înălțarea propriei ființe.”

Am refuzat să scriu recenzii ale cărților pe care le-am citit în ultimul an și în care personajul principal moare. Erau romane și cred că în această perioadă în care veștile din jurul nostru sunt preponderent negative avem nevoie ca măcar fantezia să ne susțină cât mai mult speranța în bine și în happy-end. Dar nu numai că nu refuz să fac recenzii cărților care tratează subiectul morții, ci le-am și selectat în mod deliberat pe acestea, ”Cu ultima suflare” fiind a patra după ”Despre moarte și a muri”, ”Cum să treci peste doliu” și ”Privind soarele în față”. Știu din psihoterapie că ceea ce eviți te urmărește și sper ca altfel de cărți să ne facă frica de moarte măcar puțin mai suportabilă. Măcar să putem fi mai empatici cu cei din jurul nostru care trec prin astfel de suferințe. 

Cartea de față este scrisă de Paul Kalanithi - neurochirurg și scriitor din Statele Unite. A obținut un masterat în literatura engleză și o diplomă în biologie la Universitatea Stanford, un masterat în istorie și filosofia științei și a medicinei la Universitatea din Cambridge și Facultatea de medicină Yale.

Cartea începe cu mărturia vizionării propriei tomografii computerizate care indica un cancer pulmonar cu metastaze, când Paul avea 36 de ani și era medic rezident.

Ulterior însă în prima parte a cărții, Paul ne vorbește despre copilăria sa și perioada studiilor universitare culminând cu căsătoria cu Lucy, un medic internist. 

”Știam cu certitudine că nu voi fi niciodată medic. Dacă m-ai fi obligat cumva să răspund, probabil aș fi spus ”scriitor”. Pentru mine, medicina însemna absență. Mai precis, absența unui tată în timp ce am crescut. Un tată care pleca la lucru înainte de ivirea zorilor și care se întorcea mult după lăsarea întunericului. Acasă îl aștepta o farfurie cu mâncare reîncălzită. La vârsta de 10 ani tata ne-a mutat – eram trei băieți în vârstă de 14, 10 și 8 ani – din Bronxville, New York, o suburbie compactă și prosperă la nord de Manhattan, în Kingman, Arizona într-o vale din deșert, înconjurată de două lanțuri muntoase, un orășel cunoscut în lumea exterioară drept locul în care te alimentai cu benzină în drumul tău spre alte destinații. L-au atras soarele, costul vieții – cum ar fi putut plăti altfel taxele pentru colegiile de vis ale celor trei fii ai săi? – și șansa de a-și face un cabinet de cardiologie regional privat.”

Părinții lui fugiseră de tineri din India în SUA, tatăl lui fiind creștin și soția lui hindusă, căsătoria lor fiind condamnată de ambele familii de origine. 
Nemulțumită de sistemul de învățământ din Arizona (unde rata abandonului școlar era de 40 %), mama lui a făcut rost de o listă de lecturi pregătitoare pentru colegiu și l-a pus să citească. Acest fapt a dus la iubirea lui pentru literatură, la a alege să studieze literatura la facultate și, în cele din urmă, la scrierea acestei cărți. Dar pentru că întrebarea care îl motiva continuu este ”Ce anume dă sens vieții umane? la un moment dat răspunsurile n-au putut să vină doar din cărți și au motivat interesul pentru neuroștiință și în final alegerea medicinei ca profesie. 

Apoi relatarea îmbină propria poveste de luptă pentru viață, inclusiv decizia de a face un copil, cu poveștile pacienților de care încă mai are grijă în spital. Atât cât poate. Ultima parte a cărții este scrisă de soția lui, Lucy. Paul a murit la 37 de ani (când fetița lui, Cady, avea 8 luni), în martie 2015, același an în care a murit și Valentin Nicolau, fondatorul editurii Nemira la care a apărut cartea, un an mai târziu, poate nu deloc întâmplător. 

Cartea o găsiți la editura Nemira, Emag, Librărie.net, etc.

Cu drag,
Psihoterapeut Mihaela Zaharia