”Un copil cu o doza completă de experiență în brațe nu va avea nevoie să cerșească atenție în exces față de nevoile lui fiziologice, pentru că nu va avea nevoie, ca și copiii din lumea civilizată, de reasigurare care să-i confirme fie existența, fie dreptul la dragoste.” 

Nu am cuvinte să spun cât de importantă cred eu că e această carte! 
Din păcate, eu am citit-o prima dată când copiii mei nu mai erau bebeluși. Din fericire, făcusem deja din instinct și bun simț unele lucruri bune: am dormit cu copiii mei în același pat, i-am alăptat cât am putut de mult și oriunde eram în public și i-am luat cu mine peste tot, mai ales pe Ioana: la Universitate, la British Council, la Administrația Financiară, la notar, la tipografie, în săli de conferințe, hoteluri, supermarketuri și restaurante - unde de cele mai multe ori era plimbată din brațe-în-brațe de angajații de acolo până terminam eu ce aveam de făcut. Când avea 3 luni m-am înscris la un master. În prima zi, la deschiderea oficială, am luat-o cu mine în port-bebe orizontal (acum 16 ani nu știam de sling), sperând că o să doarmă. Am intrat ultima în sală, așezându-mă în ultima bancă în timp ce de la catedrele din față ne vorbeau pe rând aproape toți profesorii ce urmau să ne predea în următorul an. Ioana a dormit ce a dormit până s-a trezit urlând. Și toată lumea s-a întors spre noi instant! Am ieșit urgent pe hol și nici n-am mai revenit fiindcă nici ea nu s-a mai oprit. A fost și rău, a fost și bine. Fiindcă astfel toți profesorii au aflat că am un copil mic pe care îl alăptez (și când zic mic, era chiar mic, Ioana a avut 1400 grame când s-a născut), așa că puteam să plec liniștită după 10 minute de când începea orice curs sau să mă întorc cu 10 minute înainte de a se termina, după orarul ... copilului. Noroc că eram în Iași și făceam puțin timp cu mașina prin oraș de acasă până la Universitate. În anul următor ne-am mutat în București și abia după 12 ani am apucat să mă întorc să îmi iau diplomele originale și când scriam cererea, una dintre secretare m-a întrebat ”Ce face fetița?” - ”Fetița? Cu mine vorbiți?” - ”Da, o mai ținem minte și acum cum umbla de-a bușilea prin secretariat când o lăsai la noi să îți rezolvi treburile.” Uau, se pare că nu multe studente își aduceau copiii la facultate și îi lăsau la secretariat 😊

Asta a fost partea frumoasă în care cartea îmi confirma că ce am făcut a fost bine. 

Dar există și o parte foarte, foarte dureroasă pentru mine de citit în care afli cam cum se simte un copil nou-născut când este îndepărtat de mama lui imediat după naștere, când stă singur într-un loc fără viață și mult plastic, când nu înțelege de ce ”contiuumul” lui este rupt brusc, simțind teroare absolută și plângând până adoarme epuizat, iar și iar, capabil doar să sufere, dar incapabil să gândească, incapabil să spere.
Iar Ioana, născută  cu scor Apgar 6 printr-o cezariană de urgență datorită unei hemoragii puternice la 8 luni jumate ... a stat în incubator 5 zile, primele ei zile de viață – cele care influențează major, inconștient și primar întreaga viață ce urmează, mai ales cea emoțională!

Dar să revenim la carte. În timp ce era într-o excursie în Florența în timpul doliului după bunica ei, tânăra americancă Jean LIedloff a primit invitația de a participa la o expediție de căutare de diamante în regiunea râului Caroni din Venezuela, un afluent al lui Orinoco și a avut la dispoziția 20 de minute în care să spună da, atrasă irezistibil de cuvântul ”junglă”. Această decizie i-a schimbat întreaga viață, aceea în care i se propusese să scrie pentru reviste de modă, să aibă o carieră de model sau să își continue studiile. Prima expediție a dus la a doua, a treia și a patra după care a urmat întoarcerea acasă la New York, ceea ce a dus la  hotârârea de a face și a cincea expediție pentru a scrie o carte, acumulându-se în total 2 ani jumate de trăit împreună cu membrii tribului Yekuana.  

O puteți vedea în câteva interviuri pe youtube, inclusiv aici:

Cartea prezintă observațiile și concluziile autoarei în special în privința creșterii copiilor. Aceste principii sunt mult diferite de ale noastre, cele impuse de civilizație și societate, dar dacă îndrăznești și ești capabil să fii într-un mod foarte profund, foarte sincer cu tine și dacă încă mai ai contact cu instinctul tău ancestral, le poți recunoaște ca fiind de fapt cele naturale și firești pentru orice ființă umană care apare în această lume.
Aici o să vorbesc doar de două principii. 

Primul este cel de sociabilitate înnăscută care este în directă opoziție cu credința civilizată aproape universală că impulsurile unui copil trebuie să fie redirecționate pentru a-l face social. 

”Metodele familiare de laude şi blamări dezlanţuie dezastru asupra motivaţiilor copiilor, în mod special a celor mai mici. Dacă acesta face ceva folositor, cum ar fi să pună să se îmbrace singur sau să hrănească câinele, să aducă un buchet de flori de camp sau să facă o scrumieră dintr-un bulgăre de lut, nimic nu poate fi mai descurajator decât o expresie de surpriză că el s-a comportat în mod social: „O! Ce fetiţă cuminte!” „Priviţi ce a făcut Georgie singur-singurel!” şi alte exclamaţii similare implică faptul că socialitatea lui este neaşteptată, nespecifică şi neobişnuită la un copil. Mintea lui s-ar putea să fie mulţumită, dar senzaţia lui va fi cea de discomfort că nu a făcut ceea ce se aştepta de la el, ceea ce îl face în modul cel mai autentic parte a culturii, tribului şi familiei sale.

Valabil și invers, când copilul are un comportament nedorit, până și  ”o simplă expresie facială în sensul că acel comportament nedorit nu reprezenta o surpriză, acţionează cu acelaşi efect dezastruos ca şi surpriza şi laudele pentru comportamentul social.”

”Mai presus de toate, persoana copilului este respectată ca ceva bun din toate punctele de vedere. Nu există conceptul de ”copil rău” și nici de ”copil cuminte”. Se presupune că acest copil este social, nu antisocial în intențiile sale. Ceea ce face copilul este acceptat drept acțiunea unei creaturi născute să fie ”bună”. Presupunerea lor de bunătate, de sociabilitate, drept caracteristici înscrise în natura umană reprezintă esența atitudinii Yekuana față de ceilalți, indiferent de vârstă.”

Al doilea principiu este ceva ce pot să confirm și prin experiența mea de psihoterapeut … cu adulții: 
” Unul dintre cele mai profunde impulsuri în animalul foarte social uman este de a face ceea ce percepe că se așteaptă de la el (și nu ceea ce i se spune să facă).” 
Aici este vorba însă de o identificare foarte subtilă făcută de copil a ”ceea ce se așteaptă”: copilul reacționează chiar la inconștientul părintelui, la fricile lui nespuse, la frustrările lui, la angoasele lui neconștientizate, etc., chiar dacă ceea ce îi transmite părintele copilului, mai ales verbal este foarte ok - aspecte care pot fi identificate și conștientizate în terapie, chiar și zeci de ani mai târziu. 

”Un princhindel Yekuana nici nu ar visa să se rătăcească de mama lui pe o cărare din pădure, fiindcă ea nu se uită în spate să vadă dacă o urmează, ea nu-i sugerează că ar avea de ales sau că e treaba ei să mențină apropierea; ea doar reduce ritmul la unul pe care el îl poate menține. 
Unul dintre cele mai ciudate rezultate ale pierderii încrederii în continuum este capacitatea adulților să-i facă pe copii să fugă de ei. ... După cea de-a patra expediție, am fost șocată de numărul de copii mici fugăriți de adulți în parcul central din Manhattan. Mame și bone puteau fi văzute fâlfâind încolo și încoace, îndoite incomod de la șold, cu mâinile întinse și cu vocile ascuțite, rugându-se cu amenințări neconvingătoare ca micii fugari să se astâmpere.”

Dar cartea nu este doar pentru părinți. Eu o recomand tuturor psihoterapeuților, fie că lucrează cu copii, fie că lucrează cu adulți. Există principii care vă ajută în orice tip de psihoterapie practicați, pe lângă parenting, există multe alte subiecte care ar interesa pe orice psihoterapeut (imprinting, relații de cuplu, dependențe, homosexualitate, delincvență juvenilă, masturbare, agresivitate, muncă, etc.)

O recomand de fapt, fiecărei ființe umane care este preocupată de viața ei emoțională. Și eu consider că e cartea care ar putea schimba umanitatea! Și cu cât suntem mai dependenți de tehnică, cu cât ne atingem fizic mai puțin, cu cât suntem mai izolați unii de alții, cu cât avem relații mai superficiale, cu cât ne înstrăinăm mai mult de noi înșine, cu atât mai mult avem nevoie să o citim. Cu atât mai mult avem nevoie să înțelegem sursa stărilor noastre emoționale neexplicabile:

” Pierderea condiţiei esenţiale de stare de bine care ar fi trebuit să rezulte din perioada petrecută în braţe duce la căutări şi substituiri ale ei. Fericirea încetează să fie condiţia normală de a fi viu, ci devine un scop.

Deprivarea de etapa în-braţe se exprima poate cel mai comun într-o senzaţie subliminală de discomfort în aici şi acum. Individul se simte decentrat, ca şi cum ceva îi lipseşte; există o senzaţie vagă de pierdere, de a dori ceva pe care nu poate defini. Dorinţa se ataşează adesea de un obiect sau eveniment aflat la distanţa medie; exprimat în cuvinte ar fi „Mi-ar fi bine dacă măcar...” urmată de câteva schimbări propuse, cum ar fi să aibă un nou costum, o altă maşină, o promovare sau ridicare a salariului, o altă slujbă, şansa de a pleca departe fie pentru o vacanţă, fie de tot, sau o soţie, un soţ sau un copil de iubit. Când obiectul este obţinut, distanţa medie, unde se afla mama cândva, este ocupat rapid de un alt „Măcar dacă...”, iar distanţa dintre acesta şi persoană devine noua măsură a spaţiului dintre persoană şi fericirea care lipseşte. 

Majoritatea oamenilor bogaţi pot şi fac multe ca să fie şi mai bogaţi, cei care au putere vor şi mai multă putere şi astfel dau formă dorinţelor lor. Sunt puţini aceia care ajung la final sau au la îndemână tot ce şi-ar mai putea dori şi care trebuie să facă faţă nivelului nesatisfăcător de dorinţă. Nu îşi mai amintesc forma originală: tânjirea de câdn erau bebeluşi de ase afla la locul lor în braţele mamei. Se uită la toate intenţiile şi scopurile dintr-un abis fără fund, întrebând şi neprimind nici un răspuns despre ce rost au toate, pe când mai demult erau chiar siguri că era vorba de bani, faimă sau realizări.”

Cartea o găsiți la: LibrăriaOnline.ro, carti-bune.ro, Libraronline.ro, etc. 

Cu drag, 
Psihoterapeut Mihaela Zaharia