”Adevărul e că anxietatea este în același timp o funcție a biologiei și filozofiei, a corpului și a minții, a instinctului și a rațiunii, a personalității și a culturii.”

Când mi-am cumpărat cartea, am sperat atât de tare că va aduce o veste bună, încât după ce am citit primele două capitole mari, Ghicitoarea anxietății și O istorie a tulburărilor mele intestinale, n-am mai avut răbdare și am sărit la ultimul capitol, Salvare și reziliență, fiind curioasă care a fost salvarea. Dar nu a fost nicio salvare și nicio veste bună miraculoasă ... 

Însă este o carte densă, complexă, care aduce aminte de Demonul amiezii al lui Andrew Solomon (despre depresie). Este o carte care împletește mărturiile personale ale autorului cu informații de specialitate și concluzii din studii științifice. Are o abordare foarte echilibrată, nu am simțit nicăieri că ține partea vreunei dimensiuni implicate în fenomenul anxietății (medici si medicamente versus psihologi și psihoterapie).

Iar Scott Stossel cunoaște acest subiect foarte bine. A fost dus prima dată la o evaluare psihiatrică la 10 ani și a continuat să meargă la psihiatru 30 de ani. A făcut zeci de ani de psihoterapie și a luat zeci de medicamente. Printre altele suferă și de emetofobie (fobia de a vomita), de care vorbește în capitolul II, deși de când a vomitat ultima dată trecuseră ”35 de ani, două luni, patru zile, 22 de oare și 49 de minute.”!

Foarte cuprinzător este și capitolul  Anxietatea de performanță, de care autorul suferă de la 11 ani. Sunt date multe exemple de personalități, mai ales din domeniul sportului care s-au confruntat cu așa ceva. 

Tot aici am aflat că rădăcina etimologică a cuvântului anxios, anx provine din latinescul ”angere” care înseamnă ”a te bloca”. 

Foarte interesant este si capitolul Medicamente. Am regăsit aici una dintre ideile mele despre cum se modifică de-a lungul istoriei percepția a ceea ce considerăm bun sau nu pentru noi și întrebarea pe care mi-o pun câteodată: Oare ce din ce considerăm noi acum bun se va dovedi că nu a fost așa, peste ani? 

”Încrederea senină cu care The Merck Manual – precum și fiecare medic și farmacist de atunci – recomanda cu atâta ușurință medicamente despre care știm astăzi că provoacă dependență, că sunt nesănătoase sau inutile ne face să ne întrebăm dacă ar trebui să ne bazăm pe încrederea la fel de senină a medicilor din prezent și a manualelor de astăzi. Da, cercetările și clinicienii din prezent sunt înarmați cu informații care provin din studii controlate și descoperiri bazat pe evaluări neuroimagistice și pe analize de sânge, și sunt susținuți – sau împiedicați, în funcție de cum privim lucrurile – de FDA (Food and Drug Administration) care impune ani întregi de teste pe animale și dovezi clinice înainte de a aproba punerea pe piață a unui medicament. Dar peste o sută de ani s-ar putea ca istoricii medicinei să fie iarăși uimiți de cât de multe substanțe adictive, toxice sau inutile consumăm astăzi în cantități atât de mari.”

Am găsit și ceva rar, o critică a Manualului de diagnostic și clasificare statistică a tulbunărilor mintale, DSM folosit în toată lumea medicală: (Deși soțul meu, care e medic psihiatru, știa povestea):

”Dacă privești mai îndeaproape procesul care a produs DSM-III pretențiile acestuia de rigoare științifică încep să pară mai degrabă forțate. În primul rând, unele dintre noile diferențe între categorii par teribil de arbitrare (De ce tulburarea de panică are drept criteriu prezența a patru simptome și nu trei sau cinci din lista de 13? De ce este necesar ca simptomele să dureze șase luni și nu cinci sau șapte, pentru un diagnostic oficial de tulburare anxioasă socială?) Directorul grupului operativ DSM-III, Robert Spitzer, va recunoaște ani mai târziu că multe dintre deciziile privitoare la manual au fost luate aleatoriu. Cu un lobby suficient de puternic, o anumită tulburare tindea să fie încorporată – așa se explică de ce, de la ediția a doua la cea de-a treia, DSM a ajuns de la 100 de pagini la 494 și de la 182 de diagnostice la 265. 
David Sheehan a făcut parte din grupul operativ al DSM-III. Își amintește că, într-o seară de la mijlocul anilor 70, o parte dintre membrii grupului s-au întâlnit la cină în Manhattan. ”În timp ce vinul curgea, spune Sheehan, comitetul a început să vorbească despre modul în care cercetarea lui Donald Klein a demonstrat să imipramina blochează atacurile de panică. Asta părea dovada farmacologică a unei tulburări de panică diferite de alte tipuri de afecțiuni. După cum se exprimă Sheehan: ”S-a născut tulburarea de panică. Și apoi vinul a continuat să curgă și psihiatrii din jurul mesei au început să vorbească despre un coleg care nu suferea de atacuri de panică, dar era îngrijorat tot timpul. În ce categorie l-am clasifica? El e doar cam anxios în general. Hei, ce spuneți de ”tulburare anxioasă generalizată”? Și apoi au rostit un toast pentru botezul bolii cu următoarea sticlă de vin. În următorii 30 de ani, lumea a strâns informații despre asta. Însă Sheedan, care a studiat și a tratat anxietatea decenii la rând, spune un lucru important: odată ce ai creat o nouă tulburare, aceasta începe să aibă viață proprie.”

Scott Stossel fiind de formație jurnalist își permite să prezinte astfel de relatări pe un ton neutru. 
Medicii însă au nevoie să creadă în diagnostice fiindcă ele constituie baza muncii lor. Iar pacienții au și mai mare nevoie să creadă în medici investindu-i cu foarte mare autoritate pentru că ei ”au învățat, știu ce fac, îi pot vindeca”, etc. Incertitudinea și nesiguranța nu sunt tolerabile fiindcă le-ar anihila speranța. 

Mie personal, fiindcă nu am nicio pregătire în domeniul chimiei sau medicamentelor, mi s-au părut provocatoare unele pasaje despre substanțele chimice (gen vopsele industriale și dezinfectanți) din care provin medicamentele noastre, deși înțelegând că e vorba de reacții chimice care transformă proprietățile inițiale ale substanțelor, rezultatele mi se par uimitoare. Și firește, eu nu îmi permit să evaluez dacă autorul are dreptate în ce susține sau nu, eu doar mă minunez. Au fost trei astfel de pasaje similare, reproduc aici unul singur: ”Hidrazina este otrăvitoare și explozivă, dar oamenii de știință au constatat că sunt capabili să o modifice în moduri care ar fi putut avea aplicații medicale. După încheierea războiului, companiile farmaceutice au cumpărat rezervele de hidrazină la prețuri foarte mici. Investiția a dat roade. În 1951 cercetătorii au descoperit că doi noi compuși obținuți din hidrazină, izoniazida și iproniazida, inhibă dezvoltarea tuberculozei. Au început să testeze clinic. Până în 1952, izoniazida și proniazida se găseau pe piață ca tratament pentru tuberculoză.”

În schimb, am savurat pur și simplu paginile despre John Bowlby și Mary Ainsworth și teoria atașamentului, pentru că și eu o susțin. 

Elocventă mi s-a părut fraza: ”Doar pentru că pot să explic depresia ta în termeni ca ”inhibare a recaptării serotoninei”, nu înseamnă că nu ai o problemă cu mama ta.”

Și m-a întristat mărturisirea autorului: ”Nu demult, i-am trimis mamei o copie a jurnalului și am sunat-o să o întreb dacă ea crede că manifestase mai multă sau mai puțină afecțiune pentru mine și sora mea decât ceilalți părinți față de copiii lor. – Cam la fel, a zis ea. Apoi s-a gândit o clipă. – De fapt, a spus, am fost intenționat reținută cu afecțiunea. Șocat, am întrebat-o de ce. – Credeam că e pentru binele tău, a spus ea și mi-a explicat.” Ce a explicat, găsiți în carte. Cu mențiunea că și sora lui a suferit toată viața de fobii și anxietate. 

Eu mi-am regăsit ideile și aici:
”Este interesant că mai multe studii recente au descoperit că în momentul în care un pacient anxios începe să se ocupe conștient de un conflict psihic anterior ascuns, ridicându-l din mlaștina inconștientului în lumina conștiinței, se schimbă semnificativ o grămadă de indicatori fiziologici: tensiunea arterială și ritmul cardiac se reduc, se diminuează reacția electrodermală, scade nivelul de hormoni de stress din sânge. Se întâmplă frecvent ca simptomele fizice cronice – dureri de spate, dureri de stomac, dureri de cap – să dispară spontan, pe măsură ce problemele emoționale care înainte erau ”somatizate” (sau transformate în simptome fizice) sunt conștientizate.”

Dar, din paginile în care vorbește despre genetică și analizează generațiile lui anterioare (toți cu anxietate) am rămas surprinsă că nu a adus deloc vorba despre epigenetică. Și nici despre psihogenealogie, deși pe mine m-ar fi interesat maxim asemenea subiecte. Vorbește la un moment dat foarte puțin despre faptul că trauma se poate transmite de la bunici și părinți la copii, dar atât. Probabil n-o fi aflat mai multe până a scris cartea. Sper să fi aflat după. Mai ales că după, a început și pandemia ...

Însă voi puteți afla mult, mult mai multe în această carte. Până și notele de subsol sunt generoase (uneori chiar de jumătate de pagină), încât chiar merită să fie citite. 

Dacă ești terapeut, e cam musai. Dacă suferi de anxietate, îți prinde bine. Nu neapărat îți dă soluții, dar afli multe lucruri noi, îți poți forma o imagine de ansamblu mult mai completă, te poți duce mai informat la medic sau psiholog și poate aflând că alte persoane suferă sau au suferit de anxietate și fobii (chiar și Freud), te va face să te simți mai bine cu tine însuți. 

Cartea o găsiți la editura Humanitas, Libris, Cărturești, Emag, etc. 

Cu drag,
Psihoterapeut Mihaela Zaharia