“Adevărul? Nu există adevăr. Tot ce am înțeles despre limitele universului este că nu există. Tot ce știm despre Dumnezeu este că nu știm nimic. Și tot ce i-a cerut o mamă, care era și preot, familiei sale e simplu: Să facem tot ce putem. Să plantăm azi un măr, chiar dacă știm că mâine e sfârșitul lumii. Să-i salvăm pe cei pe care îi putem salva.”

De autorul suedez Fredrik Backman ”Un bărbat pe nume Ove” (recenzia nr. 52) care mi-a plăcut. Dar ”Oameni anxioși” mi-a plăcut mult, mult mai mult. 

Cartea are 75 de capitole și 266 de pagini. Dar se citește repede, eu am terminat-o într-un weekend. 

Mi s-a părut fenomenal stilul gradat în care sunt introduse informațiile despre personaje pe măsură ce acțiunea avansează. Acțiune care începe cu un jaf la o bancă, dar se continuă ba într-o secție de poliție, ba într-un apartament. Dar chiar și așa, e antrenantă, te ține cu sufletul la gură și ai parte de răsturnări de situații nebănuite. 

Personajele, printre care un infractor de 39 de ani, doi polițiști, o bătrână, un cuplu de lesbiene din care una însărcinată, o agentă imobiliară (dar și ... ”un iepure”!) sunt și ele memorabile. Fiecare are un farmec aparte, fiecare are o istorie în spate și o poveste de spus. 

Iar dialogurile sunt pur și simplu savuroase:
— Și… învingătorii câștigă mulți bani, iar asta e important, dacă nu mă înșel?
Tu ce faci cu banii?
— Cumpăr distanță față de alți oameni.
Psihologa nu mai auzise în viața ei așa ceva.
— Ce vrei să spui?
— Restaurantele scumpe au distanță mai mare între mese. Clasa întâi în avion nu are scaunul de la mijloc. Hotelurile de lux au intrări separate pentru cei care închiriază apartamente. Cel mai scump lucru pe care îl poți cumpăra, în cele mai aglomerate locuri din lume, e distanța.

Mi-au plăcut foarte mult lucrurile profunde care sunt spuse adiacent acțiunii în sine, dar care pot lăsa impresii de neuitat:
”Religia i-o poți băga cuiva în cap cu forța, dar credința nu se învață.”
”La final de carieră cauți un sens, la început de drum, o direcție.”
”Dacă iarba e mai verde în curtea vecinului, e din cauză că e plină de bălegar.”

Marcante sunt și unele descrieri crud de adevărate: 
”Știi ce e cel mai rău când ești părinte? Că ești judecat tot timpul. Poți să faci un milion de lucruri cum se cuvine, dar e de ajuns să greșești o dată ca să rămâi pentru totdeauna ”părintele care era ocupat cu mobilul când leagănul i-a lovit copilul în cap. Nu-i scăpăm din ochi zile în șir, dar se întâmplă să citim UN mesaj pe telefon și-atunci toate momentele noastre bune de grijă părintească nu mai valorează nimic. Nimeni n-ajunge la psiholog ca să vorbească despre momentele în care copilul NU a încasat un leagăn în cap. Părinții se definesc prin eșecurile lor.”

Sau de triste:
”Căci ai avut și tu parte de anxietate, de zile în care părți din tine, care nu se văd la radiografie, te-au durut atât de tare încât n-ai găsit cuvinte să le explici ce simți nici măcar celor care te iubesc.”

Un farmec aparte au și ”lecțiile” neașteptate precum:
”— Când am rămas gravidă, primul lucru pe care mi l-a zis mama a fost: „Acum trebuie să-nveți să plângi în garderobă, Jullan, că sperii copiii dacă plângi în fața lor!”

Nu e o carte despre anxietate, cum am crezut inițial. E o carte plină de replici care te fac să râzi, de mărturisiri care te fac să plângi, de multe, multe lecții de viață pe care le înveți printre rânduri, de situații care te fac să îți pui întrebări noi asupra vieții tale, de percepții din unghiuri diferite față de cele obișnuite, de comparații inedite, de efecte surpriză, de lucruri profunde spuse într-un mod foarte simplu, de nenumărate surprize în firul acțiunii pe care nu o poți anticipa deloc. 

Cea mai importantă lecție pentru mine a fost că oamenii pot să mai fie buni, chiar dacă viața, de cele mai multe ori, nu e. 

Însă cel mai mult m-a impresionat simplitatea definiției dragostei:
DRAGOSTEA E  FAPTUL CĂ EU VREAU CA TU SĂ EXIȘTI. 

Mie cartea mi-a amintit de pâinea împletită în patru. De ce? Pentru că e mai obișnuit să împletești în 3 decât în 4 și pentru că la început nu înțelegi nimic, ba ții un capăt, ba ții altul, dar la final iese un model frumos. 

”Adevărul? Adevărul despre toate astea? Adevărul este că a fost o poveste despre multe lucruri, dar mai ales despre idioți. Facem și noi ce putem. Încercăm să fim maturi și să ne iubim unul pe altul și să înțelegem cum naiba se conectează cablurile USB. Căutăm ceva de care să ne ținem, ceva pentru care să ne luptăm și ceva la care să visăm. Facem tot ce putem să ne ajutăm copiii să învețe să înoate. Avem în comun aceste lucruri, deși majoritatea rămânem străini unul pentru celălalt. Nu știm ce ne facem unul altuia, cum ne influențăm viețile.
Astăzi am trecut, poate, grăbiți unul pe lângă celălalt și niciunul n-a observat. Fibrele hainelor noastre s-au încurcat și s-au descurcat preț de-o
clipă, apoi ne-am îndepărtat. Nu știu cine ești.
Dar, când ajungi seara acasă, când ziua s-a încheiat și noaptea ne ia în stăpânire, trage adânc aer în piept! Căci am făcut față încă unei zile.
Iar mâine vine alta.”

Cartea a apărut la editura Art și o găsiți pe site-ul editurii, dar și pe Emag. 

Cu drag,

psihoterapeut Mihaela Zaharia