”Pachinko e un joc prostesc, dar viața, nu...”

În anul 2020 în carantină, la recomandarea unei prietene, am început să mă uit pentru prima dată la seriale coreene. Mi-au plăcut. Preferatul meu rămâne Crush Landing on You / Aterizare forțată în brațele tale – un film despre iubirea dintre un soldat (Hyun Bin – cel mai frumos actor coreean după mine, deși toți sunt foarte frumoși) din Coreea de Nord și o femeie de afaceri din Coreea de Sud. 

Așadar, când cineva mi-a spus ulterior că există cartea Pachinko (publicată în 2019) – despre o familie coreeană, mi-am dorit să o citesc ... cândva. Dar niciodată nu avea loc în coșul meu de cumpărături fiindcă mereu erau altele mai importante și fiindcă mi se părea scumpă pentru un roman. Pe o carte de specialitate dau oricât fiindcă o pot citi de mai multe ori, toată viața, pe romane nu chiar, fiindcă le citesc o singură dată și pe majoritatea nici nu le mai păstrez după. Așadar i-a venit rândul abia în iunie 2021 când am găsit-o la reducere 50%. Și am citit-o în vacanța de vară în vreo 3 zile, deși are aproape 700 de pagini, că de, aveam timp.

Cartea este besteller New York Times, USA Today, Wall Street Journal si Washington Post.

Min Jin Lee este o autoare coreeană care s-a născut la Seul în 1968, dar familia ei a emigrat în Statele Unite când ea avea 7 ani și au trăit în New York. A studiat istoria și dreptul, a lucrat ca avocată 2 ani, a trăit 4 ani în Tokyo, acum trăiește în Manhattan împreună cu soțul ei jumătate japonez și cu fiul lor. Despre carte vorbește mai multe aici:

Pachinko este un aparat de joc japonez. Există săli cu multe astfel de jocuri asemănătoare aparatelor din cazinourile noastre, iar japonezii sunt foarte pasionați de ele. Noi știm varianta minusculă: o placa dreptunghiulară din plastic cu un fundal diferit colorat in care avem de apăsat o clapetă care mișcă o bilă sau mai multe pe care ne chinuim să nu le lăsăm să cadă, ci să le punem la locurile lor. Copiii mei aveau la ei astfel de jocuri când mergeam mult cu mașina ca să nu se plictisească.

Cartea urmărește povestea a patru generații de imigranți coreeni în Japonia, din anul 1910 până în 1989, și este împărțită în 3 capitole:
I.    Orașul natal (1910 – 1933)
II.    Patria (1939 – 1962)
III.    Pachinko (1962 – 1989)

Acțiunea începe în insula Yeongdo, la 8 kilometri de orașul-port Busan din Coreea și continuă în cea mai mare parte în Osaka. 

Prima mea impresie a fost că citesc un film povestit. De fapt, chiar se face un film după carte care va fi lansat cel mai probabil anul viitor. 
Cartea nu este veselă sau optimistă, ci doar realistă. Nici măcar nu ai senzația că e ficțiune, în fiecare pagină transpare faptul că Min Jin Lee s-a documentat minuțios și a intervievat foarte mulți coreeni din Japonia înainte de a o scrie. Este, de asemenea, o lecție de istorie, acțiunea ei începând în 1910, an în care Coreea a fost anexată Japoniei (până în 1945). Ca urmare, soarta coreenilor în Japonia nu a fost niciodată ușoară, mereu fiind priviți ca o rasă inferioară. Erau considerați violenți, murdari, mincinoși, li se dădea dreptul să locuiască doar în cartiere sărace de la marginea orașului și să fie angajați în cele mai proaste locuri de muncă. De aici și numele cărții, de la faptul că unele personaje masculine din carte au ajuns să lucreze la localurile de pachinko japoneze. ”În Japonia, ești fie un coreean bogat, fie unul sărac. Iar dacă ești bogat, undeva în umbra ta, trebuie să se afle o sală de pachinko.”

Însă personajul principal al cărții este o femeie, Sunja și toate celelalte personaje care mai apar sunt legate de ea. 
„Sunja-ya, viața femeii înseamnă muncă și suferință fără sfârșit. Suferință după suferință. E bine să fii pregătită pentru asta, să știi. Ești aproape femeie, așa că cineva trebuie să ți-o spună. Ca femeie, bărbatul pe care ți-l alegi drept soț va hotărî întru totul calitatea vieții pe care o vei duce mai departe. Un bărbat bun îți va oferi o viață decentă, un bărbat rău, o viață de coșmar – dar oricum ar fi, să te aștepți mereu la suferință și continuă să muncești din greu. Nimeni nu va avea grijă de o femeie sărmană – nimeni, în afară de ea însăși.”

Eu am citit cu sufletul la gură primele 3 sferturi de carte. Vedeam în mintea mea secvențe din tot ce citeam și când mă opream mă întrebam oare ce mai fac personajele în continuare? Însă la un moment dat, un anumit eveniment din carte i-a cam luat din farmec și n-am mai fost așa curioasă. În plus, mi-aș fi dorit măcar un final diferit, dar n-a fost să fie. 

Oricum, mie cartea mi se pare valoroasă fiindcă prin calitatea scrierii ei a reușit să facă cunoscută viața coreenilor din Japonia în întreaga lume – viața grea și discriminarea legală și socială de care au avut (sau încă au?) parte. Din acest punct de vedere mi se pare chiar un manifest – pentru toleranță, șanse egale, empatie, umanitate, până la legi și pedepse corecte, căci și acestea lipseau. Autoarea chiar explică la finalul cărții motivul pentru care a ales să o scrie – sinuciderea unui elev fiindcă fusese ridiculizat la școală din cauza originii lui coreene. ”Zainichi” – străin care stă în Japonia -  e termenul folosit pentru a-i descrie pe coreenii stabiliți în Japonia între 1910 și 1945. 

Așadar, dacă sunteți pasionat de Coreea sau interesat de istoria acelei părți a lumii, cartea aceasta vă va satisface curiozitatea. Eu aștept curioasă ... filmul 😊

Mihaela