Sindromul de stress postraumatic este un răspuns pe care o persoană îl poate avea după trăirea unui eveniment traumatizant care i-a amenințat viața direct sau după ce a fost martoră la un eveniment care a pus viața altcuiva în pericol. Astfel de evenimente pot fi: dezastre naturale (incendii, cutremure, inundații), accidente serioase (de mașină, avion, tren, etc), experiențe de război, atacuri teroriste, alte atacuri violente, amenințarea cu moartea, abuzuri fizice și sexuale, violuri, captivitate, tortură, dar chiar și aflarea bruscă a unei vești foarte proaste. Poate fi vorba de un eveniment scurt ca și durată în timp, dar intens și care are un impact foarte puternic sau de evenimente care se repetă, dar din care persoana nu are scăpare (război, abuz domestic, tortură). Simptomele sunt mai severe când trauma s-a datorat unei persoane, decât atunci când cauzele au fost dezastre naturale. 

Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM 5) include Sindromul de stres post-traumatic în categoria Tulburări legate de traumă și alți agenți de stress. 
Simptomele apar de regulă în primele 6 luni după eveniment, dar pot apărea chiar și la ani distanță (mai ales față de traumele din copilărie). Pentru a fi incadrate ca PTSD, simptomele trebuie să se manifeste cel puțin o lună. Există 4 categorii de simptome: 

1.    Unul dintre simptomele caracteristice PTSD este că persoana retrăiește evenimentul, atât noaptea sub forma coșmarurilor, cât și ziua, sub forma ”flash-back-urilor.” Acestea nu sunt simple amintiri deoarece în timpul lor persoana pierde contactul cu prezentul și nici nu sunt mereu sub forma unor imagini vizuale, pot fi doar senzații, emoții și reacții ale corpului – fără amintirea conștientă a evenimentului propriu-zis. Cred că cea mai apropiată traducere în limba română ar fi „revenire în trecut” – persoana  retrăiește efectiv evenimentul ca și cum s-ar petrece iar și iar în prezent. De multe ori flash-back-urile din timpul zilei sunt declanșate de stimuli care au legătură cu evenimentul inițial, chiar dacă acestea sunt conștientizate sau nu. 

2. Ca urmare, un alt simptom al PTSD este comportamentul de evitare a orice are legătură cu evenimentul traumatizant. Poate să fie vorba de lucruri externe, dar și de stimuli interni precum gânduri, senzații, emoții. Persoana poate să evite să mai meargă cu mașina dacă a fost implicată într-un accident auto. Sau evită să mai meargă în locuri similare cu cel în care a avut loc evenimentul traumatizant, de exemplu podurile sau piscinele. Poate să evite să iasă afară din casă în momentul din zi în care a avut loc evenimentul traumatizant: seara, noaptea pe întuneric sau dimineața devreme. Sau evită persoanele care seamănă cu agresorul, de exemplu, oamenii cu glugă dacă a fost tălhărită de un om astfel îmbrăcat. De asemenea pot fi evitate filmele, cărțile, emisiunile sau discuțiile pe subiecte care au legătură cu trauma. În același timp, poate să iși ia măsuri exagerate de precauție, cum e cazul veteranilor care atunci când merg la restaurant cu familia își aleg automat un loc lângă perete și cu fața spre ușă pe care o țin sub observație pentru a reacționa rapid în caz de atac. 

Problema e că inconștientul nostru a înregistrat în momentul atacului real mult mai multe informații de care nu suntem conștienți și acestea pot deveni declanșatori pentru flash-backuri fără ca noi să le indentificăm. Poate fi un sunet, un miros, un gest, o culoare, aproape orice s-a asociat în timp cu evenimentul traumatizant. Veteranii pot retrăi scene din război declanșate de artificiile de la petrecerea unui copil sau de trecerea unui autobuz peste opritoarele de viteză din apropierea școlilor sau de zgomotul făcut de un obiect care a cazut din greșeală în casă. În secunda următoare ei se trezesc ori cu arma în mână apărându-se de inamic, ori întinși pe jos sau ghemuiți sub masă cu brațele protejându-și capul.

3. Simptomele anterioare sunt de multe ori însoțite de gânduri sau stări de indispoziție negative: iritabilitate, furie, frică, rușine, vinovăție, lispă de răbdare, dificultăți de concentrare, de memorie, izolare socială, pierderea interesului de a face lucruri care înainte îi făceau plăcere, pierderea poftei de viață, pesimism, detașare față de ceilalți, disociere (față de prezent), răspunsuri exagerate când persoana este surprinsă sau speriată (inclusiv la lumina sau sunete apărute brusc), dificultăți în îndeplinirea sarcinilor cotidiene, refuzul de a vorbi despre ceea ce trăiesc în interiorul lor sau despre experiențele traumatizante trăite. Acestea pot duce în timp la instalarea unor convingeri negative precum ”Lumea nu e un loc sigur.”, ”Oricând se poate întâmpla ceva rău.” ”Eu nu pot să ies afară din casă fiindcă afară e periculos”, etc.

4.   A patra categorie de simtome cuprinde starea de hipervigilență de unde și situații frecvente de insomnie. De cele mai multe ori persoanele cu PTSD dorm foarte puține ore pe noapte sau nu mai pot adormi la loc dacă se trezesc. Unii veterani nu mai pot dormi în pat unde se simt foarte expuși, și dorm în fotoliu așezat în poziții strategice în casă. Sau dorm îmbrăcați sau cu arma lângă ei sau lângă câinele antrenat să îi apere. De multe ori scanează  mediul în căutarea surselor de pericole, fiind mereu în gardă (hipervigilență) și în stare de apărare în fața unui atac neprevăzut. O altă serie de simptome sunt cele fiziologice care apar la contactul cu stimuli declanșatori: palpitații, transpirații, nod în gât, tremurături, etc.

Netratat, PTSD poate duce la anxietate generalizată, depresie, dependență de substanțe (alcool, droguri, țigări, medicamente), tentative de suicid, etc. cu efecte negative asupra relațiilor cu ceilalți culminând cu divorț sau concediere. 

Sindromul de stres post-traumatic poate afecta orice persoană, dar se pare că se manifestă mai des la cei care au avut experiențe traumatice în timpul copilărie, la femei, la cei care au cel puțin un părinte tulburări psihice, la cei care au făcut un atac de panică în timpul evenimentului traumatic sau imediat după, la cei care nu au un sprijin emoțional din partea familiei și prietenilor. Se spune că aproximativ 7-8 % din populația generală va suferi de PTSD la un moment dat.

Categoriile profesionale cele mai expuse sunt soldații, pompierii și personalul medical care lucrează în servicii de urgență. Dintre toți, veteranii de război din SUA sunt cei mai cunoscuți și studiați. Cifrele spun că au suferit de PTSD 31% din veteranii americani care au luptat în războiul din Vietnam, 11% al celor din Afganistan, 20% al celor din Irak.
De fapt, soldații americani întorși din războiul din Vietnam au fost primii care au fost diagnosticați cu PTSD, primul semnal de alarmă care a dus la identificarea acestei tulburări fiind numărul foarte mare de sinucideri (între 50.000 și 100.000). Unele surse, precum articolul de aici, spun că după război au murit mai mulți soldați decât în timpul lui. 

Eu personal nu pot să nu mă gândesc și la cei lăsați în urmă, la civilii din Vietnam, Afganistan, Irak, Bosnia, etc. Dacă soldații americani erau totuși antrenați să lupte, plătiți să o facă, erau împreună cu alții în trupe coordonate într-un sistem ierarhic care respecta o structură, deci se bazau pe o ordine, aveau arme să se apere, dispuneau de medici militari care să le ofere primul ajutor, de colegi care să îi salveze de pe câmpul de luptă, știau că familiile lor (soție, copii, părinți) erau sănătoși într-o zonă sigură unde aveau ce mânca și nu îi bombarda nimeni – ce să mai spun de civilii care s-au trezit implicați într-un război care nu era al lor, care și-au pierdut siguranța, joburile, sursele de venit, a cărora case erau oricând bombardate, care își vedeau membrii familiei, prietenii, vecinii, colegii, fiind omorâți sau răniți oricând, care nu aveau acces imediat la medici și spitale, care nu se bazau pe nimeni să le ofere primul ajutor la locul bombardamentelor, chiar dacă erau doar răniți, care nu știau ce ordine să urmeze, unde să se ducă pentru a fi mai în siguranță. Oare cât de grav poate să fie sindromul de stres post-traumatic pentru ei? Probabil cel mai bine știu cei ce lucrează în taberele de refugiați.

Cum se tratează PTSD? 
PTSD se tratează prin medicație și prin psihoterapie.
Medicația constă în principal din antidepresive. Anxioliticele (medicamentele anti-anxietate, cele mai frecvente fiind benzodiazepinele) se prescriu doar în situații de criză pentru anxietate extremă, dar se pare că efectele nu sunt benefice pe termen lung în cazul celor cu PTSD. Pentru insomnie se pot prescrie somnifere. Oricum, e nevoie de evaluarea specializată a unui medic psihiatru pentru fiecare caz în parte.

Ca formă de psihoterapie, cea mai rapidă și eficientă este tehnica EMDR (Eye Movement Desensitization and Deprocessing) despre care eu am mai scris articolele:

Din culisele unei sesiuni EMDR: atacul de panică

Recenzia 115: Despre cartea “A Therapist’s Guide to EMDR”, Laurel Parnell

Recenzia 53. Despre cartea ”Vindecarea traumelor din trecut”, Francine Shapiro, PhD

O altă tehnică folosită cu success în tratamentul PTSD este o tehnică numită ”rewind” care provine din ”Vindecarea rapidă a fobiilor” inventată de creatorii NLP-ului, Richard Bandler și John Grinder.

Alte abordări pe termen lung sunt: Trauma Focus Cognitive Therapy, Prolonged Exposure și Narrative Exposure Therapy (NET). 
Una dintre stategii este aceea de ancorare în prezent (grounding) prin care persoana învață să se focuseze pe timpul și locul din prezent folosind cele 5 simțuri (ce vede, ce aude, ce simte fizic, ce miroase, ce poate să guste – diferit față de ce a trait în timpul evenimentului traumatizant). 

De asemenea, pot fi utile exercițiile fizice, tehnicile de respirație conștientă, masaj, tai-chi, meditație, mindfulness, yoga, etc. 
În același timp trebuie avut grijă ca alimentația să fie de calitate, la ore regulate și să fie excluse sau limitate substanțele excitante precum cafea, cola, ceai negru sau chiar ciocolată. 

Așasar, soluții există, iar dacă ceea ce trăiți este identificat drept PTSD aveți nevoie să le căutați și să le găsiți.

psihoterapeut Mihaela Zaharia