“Pacea începe cu mine.”

Recent am recomandat cuiva (o mamă cu care fiica ei adultă nu mai vorbea) “terapia iertării”/ Ho’ponopono şi am realizat că deşi citisem cartea Zero limite acum mult timp, ţineam minte din ea doar cei patru paşi ai procesului: Îmi pare rău. Iartă-mă. Te iubesc. Mulţumesc (ordinea nu contează). Aşa că am început să o citesc din nou şi fireşte, ca de fiecare data când recitesc o carte, am aflat lucruri noi 😊

Cartea este scrisă de Dr. Joe Vitale, autor al altor cărţi precum Factorul de atracţie, Starea zero, Cheia şi cunoscut publicului mai ales din apariţia în filmul The Secret. 

În Zero limite Joe Vitale e oarecum doar intermediarul sau cel care îi solicită interviuri şi mărturisiri lui dr. Ihaleakala Hew Len, un psiholog care a tratat şi vindecat în patru ani un întreg pavilion de bolnavi mintali din SUA fără să consulte vreunul din ei, ci doar … lucrând cu sine. Practica pe care a aplicat-o se numeşte Ho’ponopono şi a învăţat-o de la creatoarea şi prima profesoară a acesteia,   Morrnah Nalamaku Simeona, Kahuna Lapa’au („păstrătoare a secretelor) cu care a călătorit din 1982 până în 1992. 

Termenul Ho’ponopono înseamnă “a face ceea ce este potrivit” sau “a corecta o greşeală”. Potrivit vechilor havaieni, greşelile (actuale) sunt cauzate de gânduri care sunt declanşate de amintiri dureroase din trecut. Problema e că aproape toate gândurile noastre sunt saturate de amintiri dureroase de cele mai multe ori inconştiente, pe care intelectul nostru doar le gestionează dar nu le vindecă, deci nu ne eliberează de energia lor negativă. Mai mult, în fiecare moment intrăm în contact cu 11 milioane de biţi de informaţie de care nu suntem conştienţi, care ne conduc fără să ştim deci majoritatea alegerilor noastre nu sunt cu adevărat „conştiente”, ci sunt efectele unor programe care se derulează subconştient. 

Pentru a ne ajuta să înţelegem, autorul foloseşte comparaţia cu un computer întrebându-ne Unde se duc fişierele pe care le ştergem? În Recycle Bin (Gunoi). Dar ele esunt tot în computer numai că nu le vedem. Astfel e şi în cazul oamenilor, experienţele dureroase sunt şterse din memoria conştientă, nu mai sunt în radarul nostru vizibil, dar râmân în corpul nostru, în memoria subconştientă. 
Aşa că sursa oricărei probleme cu care ne confruntăm o reprezintă gândurile greşite din interiorul nostru de care mintea noastră conştientă este 100% responsabilă. Aşadar le poate schimba. 

Şi, desi scopul practicii e doar pacea interioară personală, cum noi împărtăşim acelaşi inconştient colectiv cu ceilalţi, dacă facem schimbarea la noi, înlocuind gândurile toxice cu unele pline de iubire (atât în general, dar şi faţă de noi înşine, de ceilalţi şi de Divinitate) ele vor fi transformate într-un anumit grad şi în celelalte persoane din jurul nostru. 
Ho’ponopono este versiunea adaptată a unei metode străvechi hawaiene de rezolvare a problemelor, un proces de căinţă, iertare şi transformare. Este o cerere iniţiată de mintea conştientă adresată Inteligenţei Divine cu scopul de a elimina amintirile recurente şi a restabili integritatea Identităţii. Astfel Inteligenţa Divină neutralizează amintirile din mintea subconştientă ducând la starea de zero limite, vid unde nu există nimic (nu există gânduri, cuvinte, amintiri, convingeri, programe) şi totuşi de acolo totul este posibil. 
Majoritatea timpului noi suntem prizonierii unor informaţii vechi care ne dictează povestea pe care să ne-o spunem şi astfel suntem blocaţi. Iar problemele sunt doar amintiri recurente ale trecutului care apar pentru a ne mai da o şansă să le vedem cu iubire, să le eliberăm şi să acţionăm bazat pe inspiraţie. 

Noi oamenii putem să ne trăim viaţa în două feluri: prin intermediul amintirilor sau prin intermediul inspiraţiei. Doar una din ele poate să aibă controlul asupra minţii subconştiente. Amintirile sunt programe vechi, recurente. De multe ori oamenii sunt doar prizonierii unui program, fără să aibă nici un control asupra lui (aşa cum erau şi pacienţii din spitalul de psihiatrie). Inspiraţia e mesajul dat de Divinitate. Când avem de-a face cu probleme generate de amintirile recurente care transpar în perceţiile, gândurile şi reacţiile noastre, putem alege: rămânem blocaţi în ele suferind şi reacţionând automat sau îl rugăm pe Dumnezeu să ne elibereze de ele şi să întrăm în starea zero în care putem auzi vocea Divinităţii şi acţiona în consecinţă. Faţă de inspiraţie, intenţiile noastre conştiente sunt jucării ale minţii, intenţiile înseamnă a-ţi dori să-ţi controlezi viaţa bazându-te doar pe viziunea limitată a eului. Intenţiile sunt de fapt nişte limitări. 

Ceea ce blochează starea noastră de bine este lipsa iubirii. Iar iertarea este uşa prin care lăsăm iubirea să intre. Aşadar, metoda constă în a ne întreba „Ce anume din mine mă face să fiu deranjat de această situaţie / experienţă / persoană?” şi apoi să îţi spui faţă de tine şi faţă de Divinitate  4 afirmaţii:
Îmi pare rău (pentru că suferi, pentru că te doare, ca şi cum te-ai adresa copilului tău interior – cel puţin aşa am înţeles eu) 
Iartă-mă (pentru ceea ce este în mine şi a determinat manifestarea aceasta acum în exterior).
Te iubesc. (ţie însăţi în principal) 
Mulţumesc (pentru că îmi dai o şansă să mă eliberez de energia acestor amintiri dureroase – chiar dacă nu am conştientizat care sunt!) 
Şi gata. 
Fireşte, e posibil să nu vă vină să credeţi că o metodă atât de simplă ar putea să funcţioneze. De aceea am şi încercat mai sus să sistematizez cât mai  logic toate informaţiile din carte şi din interviurile cu dr. Hew Len de pe youtube.  
Oricum, să îţi spui ţie însăţi că te iubeşti şi te ierţi nu o să facă niciodată rău. 

Însă dacă eşti orice fel de terapeut şi lucrezi cu clienţi ar fi bine că o iei în considerare la modul serios.
Probabil ai observat până acum că fiecare atragem anumite tipuri de clienţi într-o anumită perioadă. Personal, de fiecare data când lucrez cu un client, lucrez şi cu mine. Şi nu, nu e valabilă credinţa că terapeuţii nu au probleme. Au. Avem. Doar că suntem puţin mai conştienţi de ele şi le tot lucrăm. Şi nu, nici nu se termină. Tot apar şi la noi. De aceea a lucra cu tine e un proces continuu. La fel ca şi Ho’oponopono. 
De exemplu, ultimul meu client are de dat în viitorul apropiat un examen important care i-a activat convingerea limitativă că el nu e în stare de şcoală fiindcă acum mulţi ani când era mic a picat un examen. Deşi e un adult care a terminat o facultate într-o ţară străină, are o meserie provocatoare, a învăţat singur şi ştie foarte multe lucruri (printre care trei limbi la perfecţie), e implicat de ani de zile în dezvoltarea sa personală, situaţia actuală i-a scos la suprafaţă această convingere. Ca urmare, m-am întrebat aproape automat dacă nu o am şi eu. Ştiu că gândesc uneori că “eu nu sunt în stare”, dar oare e tot în legătură cu şcoala? Aşa că am inventariat toate experienţele mele legate de rezultatele mele şcolare şi nu am găsit nici o “dovadă”: am luat premiul I până în clasa a şaptea, am intrat a doua la liceu, am intrat din prima la facultate la o concurenţă de 9 candidaţi pe loc, n-am avut nicio restanţă, am intrat la un master la care era concurenţă dar am ales să nu îl fac şi m-am înscris la altul, etc. Am picat un singur examen şi acela după facultate fiindcă că m-am prezentat obligată de circumstanţe, dar fără să fi învăţ deloc, ulterior dovedindu-se că nici n-ar fi fost musai să particip. Inclusiv ultimele două examene din viaţa de adult (de formare ca fotograf şi bucătar) au fost luate cu brio, desi nu şi fără emoţii. Aşadar, de unde mi-am format eu convingerea similară cu a clientului meu? Hmm, din comparaţiile  cu ceilalţi vehiculate în timpul şcolii generale. Nu, nu eram mereu cea mai bună. Nu aveam doar note de 10. Nici nu luam mereu cea mai mare notă din clasă. Doar am fost întodeauna printre cei mai buni şi atât. Dar uneori atât nu era suficient pentru că “puteam mai mult”. Acum ştiu. Acum pot să îi spun Eu-lui meu mai tânăr de atunci câ îmi pare rău pentur el, că îi cer iertare că am păstrat această suferinţă până acum, că îl iubesc şi că îi mulţumesc că mi-a dat ocazia (prin clientul meu) să o conştientizez şi să o eliberez. 
Dar uneori problemele clienţilor noştri nu sunt similare cu ale noastre personale, însă pot fi cu ale celor dragi care ne afectează şi pe noi. Anul trecut de exemplu, când fiică-mea învăţa la matematică pentru examenul de capacitate, ceea ce era o provocare destul de mare, am avut 4 clienţi-copii cu probleme la … matematică! Anul acesta, după ce a intrat la liceu (luând nota 9 la mate!) nu am mai avut nici un copil cu probleme la matematică. La anul va avea de învăţat fiul meu pentru capacitate … oare o să am clienţi copii care scriu urât? 😊 

Sper că v-am convins să citiţi cartea. O găsiţi la editura Meteor Press, Carturesti, Libris.ro, etc. 
Şi pe dr. Hew Len îl puteţi vedea şi aici într-o frumoasă meditaţie pentru copilul interior:

Fie ca pacea să înceapă într-adevăr cu voi! 
Psihoterapeut Mihaela Zaharia