”Durerea emoțională este un simptom al abuzului: ea ne învață că trebuie să facem ceva pentru a pune capăt abuzului. De ce suntem abuzați de cei din jur? Pentru că le permitem acest lucru, convinși că merităm să fim abuzați. Dacă mergem mai departe cu auto-analiza, vom constata că noi înșine ne facem mult mai mult rău decât cei din jur. De regulă noi aruncăm vina pe altcineva spunând ”Am crescut fiind abuzat.” Poate fi adevărat. Dar în momentul prezent, cine ne abuzează? Dacă suntem absolut sinceri, va trebui să fim de acord că cele mai multe abuzuri le suportăm din partea propriei noastre voci interioare a cunoașterii. De câte ori ne judecăm singuri, ne auto-respingem, ne blestemăm, avem o reacție emoțională și e normal ca ea să nu fie plăcută. Dar dacă nu ne place ceea ce simțim, nu trebuie să ne reprimăm emoțiile, este mult mai corect să eliminăm minciunile care au stat la baza acestei reacții emoționale.”

Credeam inițial că fiind a cincea carte de don Miguel Ruiz pe care o citesc nu o să am parte de prea multe suprize. Știam deja în ce constă înțelepciunea toltecă, cunoșteam conceptele generale, practicam cele patru legăminte și deși mi-au plăcut mult, mă gândeam că nu mă va mai surprinde nimic. 
Nu numai că nu a fost așa, ci ceea ce am aflat nou are o mare importanță pentru mine fiindcă îmi confirmă ceea ce simțeam demult, fără să regăsesc această abordare într-o carte anume. 

Mi-a plăcut enorm de mult abordarea asupra emoțiilor.

”Emoțiile noastre sunt reale. Orice emoție pe care o simțim este reală, este autentică, este. Este imposibil să te prefaci că simți ceva. Poți încerca să îți reprimi emoțiile, să le justifici sau să minți, dar ceea ce simți este cu siguranță autentic. Orice percepem ne provoacă o reacție emoțională, absolut orice.”

Dacă ne purtăm rău cu un câine, dacă îl lovim, îl închidem mereu într-o cușcă, îi luăm mâncarea, îl provocăm, el va deveni furios și va încerca să ne muște. Emoțiile lui nu sunt greșite, sunt doar rezultatul abuzului nostru. Mânia lui îl ajută să se apere. 
Dacă tratăm un câine de când e mic cu dragoste, dacă îl disciplinăm cu blândețe, avem grijă de nevoile lui, adică dacă nu îl abuzăm, atunci el își va urma natura, răspunzând stăpânilor cu aceeași iubire (și își va manifesta agresivitatea doar pentru a-și apăra stăpânii față de abuzurile asupra lor). Corpul nostru fizic este precum un animal. El reacționează emoțional la fel ca un câine. 

De ce reacționăm prin mânie? Pentru că cineva ne-a rănit. Ori cineva din afara noastră (mama, tata, un profesor, un șef, etc) sau ... vocea din mintea noastră care ne abuzează spunându-ne o groază de minciuni despre noi înșine. 

”Vocea cunoașterii abuzează continuu de corpul nostru emoțional. Ceva nereal abuzează de ceva real. Corpul nostru emoțional percepe vocea și reacționează la ea ca un tigru: atacând. La rândul ei, vocea cunoașterii se sperie de reacția noastră emoțională, dar nu se poate împiedica să o judece, făcându-ne să ne simțim rușinați de propriile noastre sentimente. Apare astfel o nouă emoție: rușinea, pe care aceeași voce a cunoașterii încearcă să o justifice. Ea încearcă să explice ceea ce simțim și de cele mai multe ori ea ne minte în legătură cu emoțiile noastre sau încearcă să le nege complet. Percepem atunci din nou vocea, judecata ei și avem o nouă reacție emoțională: ne simțim vinovați pentru că am reacționat emoțional. Vocea cunoașterii încearcă să explice acum acest nou sentiment: vinovăția. Și astfel durerea emoțională se amplifică, iar noi ne simțim deprimați. Înțelegeți acum acest cerc vicios?”

”Când omul este mic, iar cei din jur îi repetă la infinit că nu este așa cum ar trebui să fie, el începe să își reprime sinele autentic. Copilul își reprimă integritatea, corpul său emoțional. Își ascunde emoțiile și pretinde că nu le-a avut niciodată. Ori de câte ori ne simțim rușinați de emoțiile noastre, noi le justificăm și încercăm să le explicăm în fel și chip. Minciunile ne otrăvesc treptat mintea și aproape nimeni nu mai manifestă sublima emoție a iubirii. Dar iubirea reprezintă însăși natura noastră. Înainte de a învăța să vorbim, iubirea reprezenta principala emoție pe care o simțeam. Exprimarea iubirii este cel mai natural lucru din lume. Dar din păcate, pe măsură ce creștem, noi învățăm să ne reprimăm iubirea.”

”Minciunile în care credem, legate de noi sunt uneori extrem de dificil de observat, căci ne-am obișnuit de multă vreme să le considerăm normale. Omul nu vede decât ceea ce vrea să vadă și nu aude decât ceea ce vrea să audă. Tot ceea ce percepe pare să-i susțină eșafodajul alcătuit din minciuni.”

Cea mai mare minciună în care am fost învățați să credem este că nu suntem perfecți așa cum suntem, că există cineva care nu este perfect așa cum este. Toată lumea caută o imagine a perfecțiunii pe care nu o va atinge niciodată pentru simplul motiv să imaginea este falsă, este o minciună. 

Don Miguel Ruiz mărturisește: ”Încă de copil mi s-a spus: Numai Dumnezeu este perfect. Întreaga sa creație este perfectă, cu excepția oamenilor. După părerea mea, cea mai mare insultă pe care i-o putem adresa lui Dumnezeu este să spunem că nu suntem perfecți.”

Din păcate, un mare rol în transferul acestei minciuni de la o generație la alta îl au părinții:
”Mama dvs. creează o imagine în ceea ce vă privește, după care speră să vă integrați în această imagine. Ce credeți că se întâmplă dacă nu corespundeți acestei imagini pe care și-a făcut-o în legătură cu dvs? Mama dvs. se va simți rănită și va încerca să vă facă să corespundeți acestei imagini. De aici, nevoia ei de a vă spune ce trebuie să faceți și ce nu, de a vă transmite toate părerile ei în legătură cu modul în care ar trebui să vă trăiți viața.”

Cum să pui la îndoială ceea ce ce crezi, cum să te detașezi de gândurile tale și de propria ta creație virtuală, cum să îți schimbi povestea pe care ți-o spui zilnic, cum să îți redobândești puterea personală, cum să nu mai crezi în minciunile preluate de la alții, cum să te dezveți de ceea ce ai învățat și nu îți e util, ce înseamnă deschiderea ochilor spirituali – afli din următoarele capitole ale cărții. 

De asemenea afli despre importanța mantrelor și a ritualurilor, a rugăciunilor, a practicii, a explorării, a momentului prezent, înveți despre cele 3 reguli și cele 4 legăminte, ca la final, ”când voința noastră devine liberă, să alegem în mod natural fericirea și iubirea, pacea și armonia, să alegem jocul și bucuria de a trăi.”

Pentru că ”cea mai frumoasă poveste de iubire începe întotdeana cu tine însăți”, iar ”atunci când te iubești singur, chiar și vocea cunoașterii îți vorbește frumos.”

Cartea o găsiți la editura Mix din Brașov.

P.S. Dacă ți-a plăcut această recenzie, s-ar putea să îți placă și cele ale următoarelor cărți scrise de același autor:

Cele patru legăminte

Al cincilea legământ

Arta de a iubi

Cu drag,
Psihoterapeut Mihaela Zaharia