32. Despre romanul ”Pacienta tăcută”, Alex Michaelides Share Written By Mihaela Zaharia Tags Alex MichaelidisPacienta tacuta 2020-07-19 ”Emoțiile care nu sunt exprimate nu mor niciodată. Sunt îngropate de vii și revin mai târziu, în feluri mai urâte.” Sigmund Freud Îmi spusesem că nu o să scriu pe blog recenzii despre romane pentru că scopul meu e să promovez doar cărți care ajută dezvoltarea personală sau procesul terapeutic. Însă unele romane au și acest efect, așa că ”Pacienta tăcută” deschide această nouă categorie. Oricum, în carte e vorba despre un psihoterapeut medico-legal, Theo Faber care ajunge să lucreze într-un spital psihiatric cu Alicia, internată pentru că și-a omorât soțul. Avea 33 de ani când l-a împușcat de cinici ori în față cu pușca lui de vânătoare. Ea era pictoriță, soțul ei, Gabriel era fotograf și erau căsătoriți de 7 ani. De atunci trecuseră 6 ani în care Alicia nu a scos niciun cuvânt. Cartea spune povestea din perspectiva lui Theo, îmbinată cu frânturi din jurnalul Aliciei și mărturisiri din viața lui personală. Unele pasaje sunt relevante pentru orice psihoterapeut, precum: ”M-am gândit la fosta mea terapeută. Ce-ar face ea? Spunea că suntem alcătuiți din diferite părți, unele bune, altele rele; și că o minte sănătoasă poate să tolereze această ambivalență și să jongleze simultan cu cele bune și cele rele. Boala mintală este întocmai lipsa acestui fel de integrare – ajungem să pierdem contactul cu părțile noastre inacceptabile. Dacă vroiam să o ajut pe Alicia, trebuia să localizăm părțile pe care le-a ascuns de sine însăși, dincolo de marginile conștiinței.” ”O psihiatră de frunte din domeniul abuzului sexual mi-a spus cândva că, în cei treizeci de ani în care lucrase foarte mult cu pedofili, nu întâlnise nici unul care să nu fi suferit el însuși abuzuri în copilărie. Asta nu înseamnă că toți copiii care suferă abuzuri vor ajunge ei înșiși să comită abuzuri; dar e imposibil ca un om care n-a suferit abuzuri să ajungă să comită abuzuri. Nimeni nu se naște rău. După cum spunea Winnicott: ”Un bebeluș nu-și poate urî mama fără ca mai întâi mama să urască bebelușul.” În pruncie suntem nevinovați, ca niște bureți, tăblițe pe care nu scrie nimic; avem doar nevoi elementare: să mâncăm, să defecăm, să iubim și să fim iubiți. Însă ceva nu merge cum trebuie, în funcție de împrejurările nașterii noastre și de casa în care creștem. Un copil chinuit, care suferă abuzuri, nu se poate răzbuna în realitate, pentru că e neputincios și fără apărare, însă poate – și trebuie – să viseze la răzbunare. Furia, la fel ca frica, are o natură reactivă.” Dacă ești psihoterapeut, psiholog, psihiatru, dacă ești interesat de psihicul uman sau doar îți plac romanele psihologice, îți recomand această carte. Finalul este extraordinar și te va pune pe gânduri. Cartea a fost #1 New York Times Bestseller și a doua cea mai bine vândută pe Amazon în 2019 la secțiunea Ficțiune. Eu am primit-o cadou de la o prietenă dragă, căreia îi mulțumesc! Printre alte lecții, eu am rămas cu o idee destul de tristă: chiar dacă în copilărie nu am supraviețui dacă nu suntem iubiți măcar puțin, când suntem adulți putem supraviețui și dacă nu suntem iubiți. Da, unii oameni nu ne iubesc. Unii oameni nu ne iubesc așa cum am vrea noi. Unii oameni nu ne iubesc, chiar dacă noi îi iubim. Dar ... supraviețuim, dacă ne iubim pe noi înșine, măcar puțin. Poate soluția nu e să avem pretenția să fim iubiți. Poate soluția e doar să acceptăm că nu suntem iubiți în modul în care am vrea, de cine am vrea sau de cine ar trebui. Poate asta ne va face mai puțin nefericiți. Și îmi aduc aminte de un fragment din altă carte care spunea cam așa: ”Dacă aș fi singură pe lume și nu ar avea cine să mă iubească, atunci, atunci ... ar trebui să mă iubesc pe mine însămi.” Cartea se găsește la Libris.ro, Emag, Litera, Elefant, Cărturești, Diverta, etc. Cu drag, psihoterapeut Mihaela Zaharia