“Parentingul este mai presus de toate o relatie, nu un set de abilitati ce trebuie invatate. Autoritatea parintilor nu apare in urma folosirii diverselor tehnici, indiferent cat de bine intentionate ar fi, ci in urma relatiilor de atasament. Atasamentul nu este un comportament care poate fi invatat, ci o conexiune care trebuie cautata. Relatia de atasament este singura care poate oferi contextul potrivit pentru cresterea unui copil. Secretul parentingului consta nu in ce face parintele, ci mai degraba in ce este parintele in ochii copilului.”

Am fost uimită să descopăr că această carte a apărut în engleză în anul 2004 (anul în care s-a născut fiica mea care acum are 16 ani!) fiindcă e o carte foarte actuală. Încă. Din păcate. De ce? Pentru că nu s-a schimbat nimic, sau aproape nimic în sensul bun în societate, în cultură sau familii. În cele mai multe țări mamele au puțin concediu de îngrijire copil, copiii sunt dați de timpuriu la creșe pentru ca ele să se întoarcă la servici ca să nu îl piardă, părinții lipsesc mult timp de acasă muncind cele 8 ore pe zi, plus cele x ore suplimentare zilnice, plus naveta, plus deplasările sau delegațiile. Uneori își iau de muncă și acasă peste weekend. Copiii trec din creșa cu program prelungit la grădinița cu program prelungit la școala cu afterschool, la liceul fără afterschool dar cu multe opționale după la care ajung singuri. Părinții îi văd dimineața și seara. În weekend dorm, ies cu prietenii sau merg în vizite, ies la mall sau cinema și mânâncă în oraș sau fac cumpărături la supermarket. Atunci cum să se creeze o relație de atașament profundă între părinți și copii? Cum să nu se formeze un vid afectiv în această relație căreia nu i se acordă timp? Cum să nu se orienteze copiii noștri după egali, după copiii de aceeași vârstă cu ei, când noi de mici îi punem în brațele lor? Firește, nu toate familiile sunt așa. Dar așa ne îndeamnă să fim societatea în care trăim și cei din ce în ce mai puțini care nu suntem așa, cam funcționăm împotriva curentului actual. 

Ce avem de făcut? În primul rând să conștientizăm că multe dintre problemele cu care ne confruntăm în relație cu copiii noștri se datorează lipsei unui atașament profund între noi și ei. Atașament de care ei au o nevoie esențială, lipsă care în cea mai mare parte este declanșată și menținută de noi. Așadar, ce avem de făcut e să ne re-câștigăm copiii și să re-creăm relația de atașament pierdură. 

Despre aceste lucruri e vorba în cartea ”Cum să ne păstrăm copiii aproape. De ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii”.
Una din problemele copiilor este ”contra-voința”= rezistența automată, instinctivă față de sentimentul de a fi forțat. Rolul ei primar este un sistem defensiv care respinge ordinele și influența celor din afara cercului de atașament al copilului. Protejează copilul pentru a nu fi indus în eroare și constrâns de străini. 

”Contra-voința se manifestă în mii de moduri. Poate apărea ca nu-ul reactiv al copilului mic, ca ”nu ești șeful meu” al copilului ceva mai mare, sub forma tărăgănării atunci când trebuie să se grăbească, a neascultării sau sfidării. Este vizibilă în limbajul corporal al adolescentului. Contra-voința se exprimă de asemenea și prin pasivitate, procrastinare sau prin comportamentul opus celui așteptat. Poate apărea ca lene sau lipsă de motivație. Poate fi comunicată prin negativitate, beligerență, argumentație, adesea interpretată de către adulți drept insolență. În cazul multor copii conduși de contra-voință putem observa fascinația pentru încălcarea tabuurilor și adoptarea atitudinilor antisociale. Indiferent cum arată, dinamica de la bază este simplă – rezistența instinctivă față de constrângere. Contra-voința crește pe măsură ce atașamentul scade. Există o metodă fără greș de a distinge între contra-voința distorsionată de egali și tendința veritabilă spre autonomie: copilul în curs de maturizare și individuare rezistă constrângerilor indiferent de sursa lor, inclusiv presiunilor care vin din partea egalilor săi.”

Copiii sunt cooperanți în mod natural, însă doar în contextul în care există conectare și puterea atașamentului este suficientă. Copilul nu simte nici o înclinație înspre a asculta de cineva de care nu se simte legat. 

Este nevoie de trei ingrediente pentru a face meseria de părinte funcțională: 
1.    o ființă dependentă care are nevoie de îngrijire
2.    un adult care-și asumă această responsabilitate
3.    o relație de atașament funcțională între copil și adult. 

Există 7 moduri importante în care atașamentul sprijină parentingul eficient:
1.    Stabilește o ierarhie între adulți și copii
2.    Trezește instincte parentale, face copilul mai ușor de iubit și crește toleranța părinților
3.    Controlează atenția copiilor. Atenția urmează atașamentul. Dacă relația de atașament este disfuncțională, atenția este și ea disfuncțională. 
4.    Ține copilul aproape de părinte. Copiii au nevoie să aibă un contact vizual, auditiv sau olfactiv cu un părinte. Dacă totul merge bine, nevoia de proximitate față de părinte evoluează într-o nevoie de contact și conectare emoționale. 
5.    Atașamentul transformă părintele într-un model. Copilul îi acceptă drept modele doar pe cei de care este puternic atașat. 
6.    Desemnează părintele drept principalul ofertant de indicii. ”Când copiii nu ne mai urmează sugestiile este ușor să presupunem că fie nu ne transmitem bine așteptările, fie copiii nu sunt capabili să ne recepționeze mesajele. Poate fi adevărat în unele cazuri, dar este mult mai probabil ca problema să fie mai profundă de atât: drept urmare a pierderii atașamentului, copilul nu ne mai urmează.”
7.    Atașamentul determină copilul să-și dorească să fie bun pentru părintele său. Dacă un copil este ”rău”, trebuie să corectăm relația, nu copilul. Nu trebuie să facem niciodată un copil să se simtă rău, vinovat sau rușinat intenționat pentru a-l determina să fie bun. Încrederea în dorința copilului de a fi bun pentru noi este una dintre cele mai bune investiții care fac parentajul mai ușor. Să-i retragem această încredere înseamnă să-l lăsăm făr replică și să-l rănim profund. 

”Noi, părinții putem oferi copiilor exact ceea ce lipsește în cazul atașamentelor între egali: acceptarea necondiționată. Prima sa sarcină este de a crea în inima copilului certitudinea că el este exact persoana pe care o doresc și o iubesc părinții. Nu trebuie să facă nimic și nu trebuie să fie altfel decât este pentru a câștiga iubirea – de fapt nici nu poate face nimic, de vreme ce această iubire nu poate fi nici câștigată, nici pierdută. Nu este condiționată. Există pur și simplu, indiferent de cum se manifestă copilul – ”bine” sau ”rău”. Copilul poate fi țâfnos, urâcios, plângăcios, necooperant și nepoliticos și părintele îl face să se simtă iubit în continuare. Însă trebuie găsite moduri de a transmite că anumite comportamente sunt inacceptabile fără a-l face pe copil să se simtă neacceptat. Acesta trebuie să aibă posibilitatea de a-i arăta părintelui părțile sale cele mai neplăcute, primind totuși iubirea sa necondiționată, satisfăcătoare și dădătoare de siguranță.”

Cheia stimulării maturității este grija pentru nevoile de atașament ale copilului. Dependența și atașamentul favorizează independența și separarea autentică. Copiii orientați către egali nu se pot maturiza.

”Oricât de surprinzător ar fi, povestea maturizării este destul de simplă și evidentă. La fel ca multe alte lucruri ce țin de dezvoltarea copiilor, începe cu atașamentul. Atașamentul este prioritatea principală a ființelor vii. Maturizarea are loc abia după ce preocuparea în direcția atașamentului nu mai este exclusivă. În cazul plantelor, rădăcinile trebuie să se prindă bine pentru ca dezvoltarea să poată începe și pentru ca fructificarea să fie posibilă. În cazul copiilor, obiectivul inal, de a deveni o ființă separată viabilă, poate intra în scenă abia după împlinirea nevoilor de atașament, de contact și de susținere și abia după ce copilul se poate baza necondiționat pe relație. Foarte puțini părinți și chiar mai puțini experți înțeleg intuitiv acest lucru.”

Trebuie să eliberăm copiii de preocuparea pentru atașament, astfel încât să ajungă la maturitatea independentă. Secretul pentru a reuși acest lucru este să ne asigurăm să fii noștri nu trebuie să muncească pentru a-și îndeplini nevoile de contact și apropiere, pentru a-și găsi busola și pentru a se orienta. Copiii trebuie să știe că nevoile de atașament vor fi satisfăcute pe deplin; doar atunci poate avea loc schimbul de energie înspre individualizare, procesul de a deveni o persoană cu adevărat individuală. Doar atunci este liber copilul să se avânte înainte, să crească emoțional.”

Muuult mai multe detalii despre tot acest proces (cele 6 tipuri de atașament, natura bipolară a atașamentului, vidul de atașament, procesul de individuație, sexualizare și elevi dificilietc) găsiți în carte, alături de cele 7 principii ale disciplinei naturale care ar mai putea fi numite ”șapte metode de disciplină pentru părinți” fiindcă ”abilitatea noastră de a conduce eficient un copil este rezultatul capacității de a ne gestiona pe noi înșine.”

De asemenea, cartea s-a îmbogățit la ultima ediție cu un capitol nou: Post-scriptum pentru era digitată. Cum să vă păstrați copiii aproape în epoca internetului, a telefoanelor mobile și a jocurilor video. 

Despre autorii acestei cărți puteți citi pe site-urile lor:
https://neufeldinstitute.org/
https://drgabormate.com/

Pe Gabor Mate îl găsiți în numeroase vide-uri pe youtube. Nu recomand unul anume pentru că în fiecare găsiți lucruri valoroase. Ce mi-a plăcut mie cel mai mult e să în sfârșit cineva spune lucrurilor pe nume și face o analiză crud de adevărată societății actuale care descurajează în mod voit atașamentul natural al copiilor față de părinți, ceea ce face ca creșterea și educația lor să fie o provocare din ce în ce mai mare, ceea ce simțim cu toții.

Cartea nu se mai găsește deja la Cărturești și Emag, dar găsește la Libris.ro (unde se pot citi și câteva pagini). Librăria București, Libărie.net și pe site-ul editurii Totul despre mame.

După mine, este o carte pe care ar trebui să o citească orice părinte, educator, învățător, profesor sau terapeut. 

cu drag,

psihoterapeut Mihaela Zaharia