”Terapia este o relație între două persoane, care cere atât interacțiune, cât și explorarea acestei interacțiuni; sunt necesare sentimente reale și dezvăluirea reciprocă a sentimentelor evocate în interacțiunea terapeutică.”

Am văzut prima dată cartea acum mulți ani într-o perioadă în care țineam cursuri pentru părinți, iar cuvântul ”mama” din titlu m-a făcut să cred că poate mă va ajuta în parenting. Nu ajută :) Ajută însă la psihoterapie și la dezvoltare personală. 

Cartea cuprinde 6 povestiri, primele patru se bazează pe realitate, a cincea doar pornește de la un fapt real, a șasea este doar o fantezie. 

Prima poveste izbește prin sinceritatea directă și modul foarte personal în care autorul vorbește cu foarte multe detalii despre el și stările emoționale prin care trece. Mama și sensul vieții se referă la un vis de-al autorului pe care l-a avut după zece ani de când mama lui murise. În vis se tot aude întrebând ”Mamă, cum mă descurc?”, iar reflecțiile despre acest lucru duc la evocarea unor amintiri din copilărie și a unor dialoguri dureroase dintre ei, precum:
”Mama, acum vorbim. Și asta e bine. Hai să nu ne învinuim unul pe celălalt. Hai să ne lămurim. Hai să zicem că mă simțeam criticat. Știu că altora le spuneai lucruri bune despre mine. Te lăudai cu mine. Dar nu mi-ai spus-o niciodată drept în față.”

A doua povestire, Călătorii cu Paula se referă la colaborarea cu o pacientă cu cancer în faza terminală cu care a inițiat grupuri de terapie cu alți pacienți cu cancer la începutul anilor 70. Împreună, au învățat deosebit de bine o anumită lecție: că viața nu poate fi amânată; trebuie trăită acum, nu suspendată până în weekend, până în concediu, până pleacă copiii la facultate, până în anii de pensie, când nu mai ești în puteri.

Mi-a plăcut mult în mod deosebit acest pasaj: 
”Să înveți despre pacienți – da, aceasta e treaba școlii medicale. Dar să înveți de la pacienți – acest aspect al educației mele superioare s-a arătat mult mai târziu. Poate că a început cu profesorul meu, John Whitehorn, care spunea adesea: Ascultați-vă pacienții; lăsați-i să vă învețe. Pentru a deveni înțelept trebuie să rămâi învătăcel. Permițându-i pacientului să îl învețe ceva, doctorul Whitehorn se raporta la persoana pacientului, nu la patologia lui.”

Alinare sudistă, a treia povestire este povestea unei sesiuni de terapie de grup din secția de psihiatrie a spitalului din Stanford, cu 5 persoane: Martin, un bărbati în vârstă în scaun cu rotile, Dorothy, paraplegică de un an, depresivă după o tentativă de sinucidere, Rosa si Carol, două tinere anorexice și Magnolia, o negresă obeză de 70 de ani cu picoarele paralizate fără o cauză somatică. Grupul este asistat de studenți care au ca obiectiv să învețe de la dr. Yalom cum să gestioneze un grup de terapie, dar aici este vorba despre lecțiile pe care autorul le primește de la acești pacienți, în special de la Magnolia, în relație cu mama lui: ”Toată viața am căutat alinare la tot felul de Zeițe-Mame.”

Din punctul de vedere al psihoterapeutului, mi-a plăcut mult fraza: 
”În fiecare pacient și în fiecare situație clinică se află crisalida unui spectacol uman bogat. Arta psihoterapiei este activarea acestui spectacol.”

Șapte lecții pentru avansați despre terapia durerii  este cel mai lung capitol și se referă la psihoterapia cu Irene, medic chirurg, soția lui Jack care era pe moarte din cauza unei tumori cerebrale. Aflăm despre analiza viselor ei, contradicțiile dintre ei, dilemele în legătură cu ea, încăpățânarea ei care face ca terapia să dureze câțiva ani, precum și impresiile ei despre terapie dezvăluite la ultima lor întlânire de după terapie, când și-a dat acordul ca povestea ei să fie inclusă în carte. 

Personal, am aflat cu surprindere că ”văduvii care avuseseră cele mai bune căsniciiau trecut prin procesul de pierdere a partenerului și de desprindere mai ușor decât cei care avuseseră o căsnicie cu mari probleme. Explicația acestui paradox se află, după părerea mea, în ”regret”: la cei care și-au petrecut viața căsătoriți cu persoana nepotrivită, pierderea partenerului era mai complicată deoarece sufereau și pentru ei înșiși și pentru mulții ani irosiți.”

Capitolul Dubla expunere pornește de la situația reală în care dr. Yalom își înregistra ședințele și dădea pacienților care locuiau la distanță caseta să o asculte pe drum până la următoarea întâlnire. O dată a uitat să oprească înregistrarea și să dea caseta, așa câ la finalul sesiunii s-au înregistrat și impresiile lui după sesiune pe care le dicta secretarei. Iar când pacienta s-a întors după casetă, i-a dat-o cu tot cu acele impresii, fără să își dea seama. Acest incident nu a avut repercursiuni asupra terapiei, dar a dus la inventarea acestui capitol în care impresiille pe care doctorul Ernest Lash (protagonistul din romanul Minciuni pe canapea) le spune despre pacienta lui, Myrna nu sunt deloc prea măgulitoare. 

Ultimul capitol, Blestemul pisicii ungurești este o fantezie în care psihoterapeutul vorbește cu o pisică. Avem de câștigat însă și din acest dialog fantastic, replicile fiind pline de înțelepciune precum cea care spune că ”cel mai mult se tem de moarte cei care au prea multă viață netrăită în ei.”

Așadar, fie că ești psihoterapeut sau vrei să fii, fie că ești client sau te gândești să fii, această carte îți va prinde bine în dezvoltarea ta profesională sau personală. 

O găsești la editura Humanitas,  Libris, Elefant, Librărie.net, Cărturești, etc. 

Cu drag,

psihoterapeut Mihaela Zaharia