”Precum acul unei busole care arată nordul, degetul acuzator al bărbatului va găsi întotdeauna femeia. Înotdeauna.”

Deși pe coperta cărții sunt siluetele a două femei îmbrăcate în burka albastre, cartea începe doar cu povestea lui Mariam. Purtând un nume de floare (tuberoză), ea s-a născut în 1959 în orașul Herat din Afganistan, dar locuia lângă un sat, într-o mică ”kolba” împreună cu mama ei, Nana. Tatăl ei, Jalil, venea să o viziteze din când în când. Nu fusese niciodată la școală, dar știa să citească fiindcă o învățase hogea Faizullah. Era un copil ”harami”, dar viața ei se schimbă pentru totdeauna în ziua în care împlinește 15 ani.

Din acea zi vom trăi și noi alături de ea viața de femeie în Afganistan într-o perioadă în care războaiele și revoluțiile nu se mai sfârșesc. Vom face ochii mari când vom afla detalii ale vieții de femeie din altă cultură, ne vom ruga alături de ea, vom plânge când îi va fi greu, vom sta cu sufletul la gură să îi fie bine, ne vom indigna când dreptatea va lipsi, ne vom înfuria când doar bărbații vor avea dreptate și vom tremura la fiecare bombă căzută din cer și la fiecare glonț tras de vreo armă. Vom trăi groază, furie, disperare, tristețe, dezamăgire, suspans, uimire, șoc, etc. Ne vom opri, ne vom opri iar și iar, vom respira sau vom ofta, vom plânge sau ne vom uita în jur sau pe geam și ... vom continua. 

Toată cartea este presărată din când în când cu informații din istoria Afganistanului. Prima dintre ele este despre lovitura de stat din 1973 pusă la cale de Daoud Khan prin care vărul lui, regele Zahir Shah a fost dat jos de pe tron la Kabul după o domnie de 40 de ani. 

Am aflat astfel că unele lucruri aduse de comuniști (nu definitive) au fost bune, precum abolirea căsătoriilor aranjate sau creșterea vârstei minime de căsătorie pentru fete la 16 ani! DA, creșterea! 

Am aflat și despre uimitorul Bamian, un înfloritor centru budist până în secolul al nouălea când a căzut în mâinile arabilor islamiști. Călugării budiști săpaseră în stâncile de gresie și făcuseră chilii și sanctuare pentru pelerinii obosiți, dar și niște statui mari ale lui Budha. 

După câteva zeci de pagini povestea lui Mariam dispare și apare Laila. Și ea poartă un nume special, ”frumusețea nopții”. În 1987 Laila are 9 ani. Locuiește în Kabul și e prietenă din copilărie cu Tariq. Din fericire, ea are un tată bun care o iubește mult: ”Știu că ești mititică, dar vreau să afli și să înțelegi lucrurile astea încă de pe acum. Căsătoria poate aștepta, educația, nu. Ești o fetiță foarte, foarte inteligentă. Să nu te îndoiești niciodată de asta. Poți să fii orice vrei tu, Laila. Sunt convins că așa va fi. Și mai știu că după ce se va termina acest război, Afganistanul va avea nevoie de tine la fel de mult ca de bărbații lui, poate chiar mai mult. Fiindcă o societate cu femei needucate nu va avea soți de izbândă, Laila. Nu va avea sorți de izbândă.”

Din nefericire, Laila nu trăiește într-o lume bună sau într-o perioadă bună: 
”Noaptea, Laila stătea întinsă în pat și urmărea străfulgerările albe care se reflectau în geamul ei. Asculta rafalele armelor automate și număra rachetele care treceau cu vuiet deasupra casei, în timp ce casa se zgâlțâia și bucăți de tencuială cădeau peste ea din tavan. Erau nopți în care lumina de la rachete era atât de puternică, încât puteai să citești o carte. Nu era chip să te fure somnul. Dacă ațipea, nu visa decât membre desprinse de trup și incendii și gemetele răniților. Dimineața nu aducea nicio ușurare. Când răsuna chemarea muezinului la namaz, mujahedinii își lăsau armele jos, se întorceau cu fața la apus și se rugau. Apoi, covorașele erau împăturite, armele încărcate și cei din munți începeau să tragă asupra Kabulului, iar Kabulul riposta, în timp ce Laila și restul orașului priveau la fel de neajutorați ca și bătrânul Santiago.”

La un moment dat, coperta cărții începe să aibă sens: viețile celor două femei se întrepătrund și povestea lor continuă împreună încă aproape jumătate de carte. Cum? Veți vedea dacă veți avea curaj să citiți cartea. 

Eu am citit-o în 7 ore, nu am putut să o las din mână după ce am început-o. Am citit-o până seara târziu, iar noaptea am visat numai secvențe din carte. E o carte tulburătoare! Dar poate uneori avem nevoie de așa ceva. 

Poate uneori avem nevoie să ne întrebăm cum ar fi fost viața noastră dacă ne-am fi născut în altă parte, în altă perioadă, din alți părinți, în altă cultură. Cum ar fi fost dacă trebuia să avem mereu corpul și chipul acoperit în public, dacă nu am fi mers niciodată la școală, dacă nu aveam voie să mergem fără un bărbat pe stradă, dacă nu aveam voie să avem banii noștri, dacă toate hotărârile importante din viața noastră ar fi fost luate doar de bărbați, aceeași bărbați care nu erau considerați vinovați dacă ne băteau sau ne omorau. 

Poate uneori avem nevoie să realizăm că trăim într-o lumea foarte bună. Poate uneori avem nevoie să apreciem CU ADEVĂRAT PACEA și LIBERTATEA în care trăim. Poate avem nevoie să ne bucurăm din tot sufletul de viața noastră așa cum e, de copiii noștri, de partenerii noștri, de școala la care am putut merge și de educația pe care o avem, de hainele pe care le putem purta, de mâncare pe care o putem alege, de banii pe care avem dreptul să îi facem, de călătoriile în care putem pleca, de independența pe care o avem, de dreptul de a alege, de a ne informa, de a citi, de vorbi, de a spune ”nu”. 

Eu cred că aș pune această carte pe lista lecturilor obligatorii pentru bac, uneori adolescența are nevoie de niște treziri la realitate. 

Dar o recomand oricui. Cartea a apărut în 2007 și a fost best seller New York Times. O găsiți la editura Niculescu. 

Despre Khaled Hosseini puteti citi pe site-ul lui: https://khaledhosseini.com/

Cu drag, 

psihoterapeut Mihaela Zaharia